Iuliu Maniu (1873-1953) a fost pricipalul purtător de cuvânt al românilor din Transilvania din vremea Partidului Naţional, a apărat aspiraţiile lor pentru unire şi a fost devotat democraţiei politice până la moartea sa în închisoarea de la Sighet. Şi-a respectat principiile îndiferent dacă s-a aflat la guvernare sau în opoziţie. În alegerile din 1928 naţional-ţărăniştii au obţinut 77% din voturi – niciun partid nu se bucurase de asemenea popularitate de la formarea Regatului României. Măsurile pe care le luase primul-ministru Iuliu Maniu înainte de alegeri i-au sporit prestigiul: a numit noi prefecţi în judeţe din rândurile organizaţiilor PNŢ locale, dar a desfiinţat cenzura aplicată ziarelor, a limitat amestecul administraţiei şi poliţiei în perioada votării. În anii de guvernare (1928-1931; 1932-1933) naţional-ţărăniştii au încercat să ia măsuri care permiteau cetăţenilor să ia cu adevărat parte la viaţa politică (descentralizarea administrativă, limitarea birocraţiei centrale în administraţia locală, schimbarea mentalităţii potrivit căreia cetăţeanul servea funcţionarul şi nu invers). Totuşi, cu toată preocuparea pentru ţărănime, nu au reuşit să rezolve problema agrară.
Mare admirator al lui Iuliu Maniu a fost şi prinţul Şerban („Bani”) Ghica (1919-2006), născut într-o veche familie de domnitori ai Ţării Românesti şi Moldovei. Absolvent al Institutului Politehnic Facultatea de Mine şi Metalurgie din Bucureşti (1942), a făcut studii de inginerie şi la Birmingham, în Anglia. Întors în ţară, i s-a părut firesc să se alăture lui Iuliu Maniu în apropierea căruia a stat, având diferite funcţii, secretar personal sau vicepreşedinte al filialei PNŢ a Sectorului 1. La alegerile din 1946 a fost propus pe listele de deputaţi, dar după fraudarea acestora de către comunişti şi apoi arestarea conducătorilor naţional-ţărănişti (1947) s-a aşteptat mai degrabă să ajungă în închisoare. Ceea ce s-a şi întâmplat, în 1950.
„Să nu cumva să faceţi politică”
„Părinţii mei au fost Şerban Ghica şi Aristiţa Ghica, născută Stoenescu. Tatăl meu era un om prin excelenţă modest care se afirma prin modestia lui. Am vrut şi eu cât de cât să-i fi moştenit această mare calitate. Era iubit de toată lumea care îl cunoscuse, atât de foştii lui colegi de liceu, de şcoală politehnică sau din corpul ingineresc.
Să mai precizăm că tatăl dumneavoastră, Şerban Ghica, era fiul lui Scarlat Ghica…
… fiul marelui om politic şi de seamă, Ion Ghica. Tatăl nostru avea principii: să fim modeşti şi să învăţăm carte, să învăţăm nişte meserii, cum ar fi inginer sau doctor, pentru că atuncea [astea] erau meseriile căutate. Restul erau mai <de mâna a doua>. […] Tata nu a făcut politică şi ne spunea: <să nu cumva să faceţi politică, politica este cea mai mare…> […]
Eu am fost un om foarte ambiţios şi îmi dădeam seama că prin politică poţi să faci [ceva] şi am avut norocul ca, la o nuntă, la nunta lui Dumitriu cu Daca Vasiliu, în Cluj, să fie Maniu invitat acolo. Şi s-a întâlnit cu mama – pe care o cunoştea foarte bine – şi mama i-a spus: <Primule, să-ţi dau băieţii mei, să facă politică cu dumneata!> Şi Maniu a zis: <Da, imediat! Unde sunt?> Şi eu eram acolo, m-a prezentat şi Maniu imediat atunci a chemat pe Ilie Lazăr care era şi el la nuntă – nunta avea loc la Athenée Palace – şi a spus: <Uite, îţi dau în primire pe tânărul Ghica să-l plasezi undeva la un sector>.
Şi-atunci mi-am dat întâlnire cu Ilie Lazăr şi a doua zi ne-am întâlnit şi cu Ghiţă Pop, care era secretar general al partidului, şi mi-a propus să fiu pereşedinte la Circumscripţia a III-a, sectorul 1, unde a doua zi am fost înscăunat acolo preşedinte. Deşi era foarte riscant, pentru că tot Gestapo-ul era pe urmele noastre şi atunci era o politică subversive. Dar totuşi, cu toate riscurile, m-am înscris şi am activat.
Ce înseamnă <am activat>? Adică ce aţi făcut, concret?
Ne întruneam mai mulţi, puneam la cale ce să facem, cum să facem şi pregăteam debarcarea regimului german din ţară.
Mai precis, cum pregăteaţi dumneavoatră, tinerii…?
Tinerii… primeam dispoziţii să fim la ora cutare, să facem cutare, cutare, ordine de la centru, de la centrul partidului.
Aveaţi şi întruniri la care participau seniorii partidului?
Aveam, sigur! Eram, cum să zic, printre seniorii partidului… deşi eram foarte tânăr.
Dar am înţeles că aveaţi în subordine, la început, mai mulţi tineri.
Nu, tocmai, că aveam mai mulţi bătrâni…”
„Maniu m-a fascinat”
„Ce impresie v-a făcut Maniu când l-aţi cunoscut?
Maniu mi-a făcut o impresie excepţională! Îl mai zărisem de câteva ori în viaţă şi m-a fascinat, aş putea să spun. L-am văzut la îmormântarea lui Ionaş Grădişteanu, în 1932, când era prim-ministru şi a participat la funeraliile naţionale ale lui Ionaş Grădişteanu, care s-au făcut prin intervenţia mamei mele. Mama mea s-a dus la Maniu când a murit Ionaş Grădişteanu şi i-a spus: <Primule, ar fi bine ca să-i facem lui Ionaş Grădişteanu funeralii naţionale>. Ionaş Grădişteanu era fostul ministru [din Partidul] Conservator, care s-a luptat pentru Unirea din 1918 şi era prieten bun cu Iuliu Coroianu, unchiul lui Maniu, fratele mamei lui Maniu, care reprezenta Ardealul la tratativele Unirii. Şi atuncea Maniu a fost de acord imediat să-i facă funeralii naţionale şi a participat la îmormântare mergând pe jos după dric, de la Biserica Boteanu până la Cimitirul Bellu. Şi noi, ca familie, ca nepoţi, eram în primul rând lângă Maniu. Mi-aduc aminte că tot timpul drumului mă uitam la el, aşa, fascinat.
După aia, l-am zărit în 1937, odată, în tren, la vagonul restaurant, mergea la Predeal la schi, era şi el cu doctorul Buteanu. Şi l-am mai văzut după cutremurul din 1940, la Blocul Carlton din Bulevardul Brătianu, el a venit acolo cu statul lui major şi se uita cum legionarii dezgropau cadavrele de sub dărâmături. Şi apoi l-am văzut la nunta de care am mai amintit şi am fost prezentat personal.
De două ori aţi spus că vă fascina personalitatea lui. Ce era fascinant la el?
Era ţinuta sobră, aşa, uitătura lui. Tot!.. Ştiţi că a luptat toată viaţa lui dezinteresat, a fost unul care a spus toate pe faţă regelui Carol, a fost contra Lupeascăi – de la început! – Elenei Lupescu.”
[Interviu de Mariana Conovici, 2000]
