La 27 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza semna Decretul nr. 168 privind înfiinţarea ”Departamentului Trebilor Străine”, precursor al Ministerului Afacerilor Externe de astăzi. Decretul a fost publicat la 1 august 1862 în „Monitorul. Jurnal Oficial al Principatelor Unite”. În timp ce erau trimiși la Paris şi la Constantinopol reprezentanţi care aveau misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza, era organizată o nouă instituţie, sub titulatura oficială ”Departamentul Trebilor Străine şi de Stat”. Decretul Domnesc nr. 168 din 27 iulie 1862 semnat de Alexandru Ioan Cuza, prevedea înfiinţarea următoarelor secţii ale ministerului: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale.
La conducerea acestuia a fost numit Apostol Arsache. Apariţia instituţiei care avea ca principal obiectiv reglementarea legăturilor externe ale tânărului stat a impulsionat eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat independent şi suveran.
Context
Apariţia statului naţional român modern, ca urmare a unirii Principatelor (Muntenia şi Moldova), în 1859, necesita, pe plan extern, o instituție care să reprezinte interesele noului stat. Chiar dacă formal, din punct de vedere al dreptului internaţional, Principatele Unite erau, în continuare, sub suzeranitatea Imperiului otoman, se urmărea, de către autorități, emanciparea totală.
Congresul de pace de la Paris, din 1856, punea capăt Războiului Crimeii și arăta cât de importantă era atitudinea marilor puteri europene. Chestiunea unirii Principatelor devenise o problemă europeană şi îşi găsise, în cele din urmă, rezolvarea datorită sprijinului acordat de unele dintre acestea. Franţa propusese unirea sub domnia unui principe străin dintr-o familie domnitoare din Europa, nu doar pentru a-şi spori influenţa în zona gurilor Dunării, ci şi pentru că rivalul său principal din acel moment, Imperiul Habsburgic, se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice.
Împăratul Napoleon al III-lea spera să obţină, cu ajutorul românilor, un punct de presiune în spatele rivalului său, cu atât mai mult, cu cât românii puteau fi de ajutor în cazul unei viitoare revoluţii maghiare. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza s-a conturat un plan, care nu s-a materializat ulterior, referitor la trecerea peste Carpaţi a unui transport de arme, cumpărate cu bani francezi, pe care românii aveau misiunea să le transporte din porturile dunărene, în Transilvania, şi să le predea maghiarilor. Prusia, la rândul său, interesată în slăbirea Austriei, cu care concura pentru supremaţia asupra spaţiului german, a sprijinit şi ea unirea. Imperiul german se va realiza, nu după mult timp, în 1871, în jurul Prusiei şi a Casei de Hohenzollern, şi nu în jurul Austriei şi a Casei de Habsburg. Piemontul, nucleul viitorului stat italian, simpatiza cu românii nu atât din cauza idealului comun, cât, mai ales, pentru că aliatul său indispensabil, Franţa, solicitase aceasta. Între puterile care s-au opus unirii românilor era Austria, care înţelesese foarte bine intenţiile Franţei, dar și Imperiul otoman, care se temea că exemplul românilor ar fi constituit un precedent periculos pentru regiunea Balcanilor.
Principatele rămâneau sub suzeranitate otomană, chestiune asupra căreia se pronunţaseră cu claritate puterile favorabile, deci chestiunea independenţei nu s-a pus – nici nu se putea pune – la 1856, pentru simplul motiv că nu exista încă entitatea statală respectivă. Deosebit de interesant a fost cazul Marii Britanii, care a servit o lecţie de politică externă membrilor generaţiei paşoptiste româneşti. Iniţial, atitudinea diplomaţiei britanice a urmat-o pe a aliatului din război, Franţa. În momentul în care Imperiul otoman a garantat britanicilor neutralitatea Strâmtorilor, Anglia şi-a schimbat poziţia şi s-a opus unirii. Marea Britanie, principala putere navală a Europei, era interesată să controleze axele maritime ale lumii, printre care şi axa Mării Mediterane (Gibraltar-Malta-Cipru), dar și slăbirea Imperiului otoman, în faţa Imperiului rus, care urmărea să scoată semiluna din Europa. Această chestiune punea în pericol interesele strategice ale britanicilor ca mare putere. De aceea, aceste interese au prevalat, iar Marea Britanie s-a opus, în final, unirii Principatelor. Rusia, învinsă în război, nu a avut libertate de acţiune la Paris, dar îşi va lua revanşa două decenii mai târziu, în cadrul Congresului de pace de la Berlin.
În acest context, Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, a reglementat condiţiile de organizare a Principatelor Unite, iar dubla alegere al lui Alexandru Ioan Cuza, în ianuarie 1859, a deschis un nou drum. Printre măsurile de modernizare a statului şi a societăţii româneşti, patronate de principele domnitor, s-a înscris şi organizarea Ministerului Afacerilor Străine, în 1862, primul titular al acestei demnităţi fiind Apostol Arsache.
Cum era constituită noua structură
Concomitent cu trimiterea la Paris şi Constantinopol a unor reprezentanţi cu misiunea de a obţine recunoaşterea dublei alegeri a lui Cuza, se organiza Ministerul, sub titulatura oficială de Departamentul Trebilor Străine, format din următoarele secţii: Cancelarie, Afaceri Consulare, Politic, Contencios, Publicaţii Oficiale. Instituția își propunea reglementarea legăturilor externe ale Principatelor Unite, concomitent cu eforturile de emancipare politică şi de dobândire a unui statut internaţional, care să impună România drept stat suveran. La aceasta se adaugă aducerea pe tronul Principatelor Unite a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, după detronarea lui Cuza, în februarie 1866.
Elita politică românească punea în aplicare una dintre hotărârile Adunărilor ad-hoc de la Bucureşti şi Iaşi: aducerea pe tron a unui principe străin dintr-o familie domnitoare a Europei. În aceste condiţii, obţinerea independenţei de stat devenea o prioritate a societăţii româneşti, iar oamenii politici români, atât cei de orientare liberală, cât şi cei de orientare conservatoare, alături de principele Carol, au căutat mijloacele care să arate puterilor europene dorinţa românilor, în aşteptarea unui moment internaţional favorabil, aşa cum se întâmplase şi la 1856, care să facă posibilă obţinerea independenţei. Arhivele Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe reprezintă una dintre cele mai vechi structuri ale instituției, încă de la 1831, când au fost create Ministerele Trebilor din Afară ale Principatelor Țara Românească și Moldova.
În postul de „arhivar al cancelariei Consiliului” era numit Nicolae Târnoveanu, ajutat de un „registrator”. Pentru secţiile I şi II era prevăzut un post de „şef arhivar” (Ioan Temeli), la fel şi pentru secţia a III-a (Gheorghe Bută). De asemenea, era numit un „registrator general al Ministeriului”, precum şi un caligraf al instituţiei.
Ministerului astfel organizat îi revenea sarcina rezolvării cu predilecţie a chestiunilor legate de activitatea consulatelor, „marea politică externă” rămânând în competenţa cancelariei domneşti şi a agenţiilor diplomatice de la Constantinopol, Paris (1860) şi Belgrad (1863).Apostol Arsache a fost primul ministru de Externe al României, după unirea administrativă a celor două Principate, înfăptuită la 24 ianuarie 1862, dar alături de el trebuie amintiţi Vasile Alecsandri, primul titular după Unirea de la 24 ianuarie 1859, şi Mihail Kogălniceanu, cel ce va fi de câteva ori ministru de Externe, în momente cheie ale istoriei României secolului XIX. Apostol Arsache s-a născut în 1792 în satul Hotahova din Epir, o zonă din nordul actualei Grecii. A studiat la Viena, şi-a luat doctoratul în medicină la Halle în Saxonia, iar din 1814 a profesat medicina la Bucureşti.
Arsache a intrat în diplomaţia Valahiei încă din anul 1822, apoi şi în viaţa politică a principatului. Între 22 ianuarie şi 24 iunie 1862 a fost ministru la Ministerul Afacerilor Străine, iar între 8 şi 24 iunie 1862 Arsache a fost preşedinte ad interim al Consiliului de Miniştri, echivalentul primului-ministru, după asasinarea lui Barbu Catargiu. Apostol Arsache a devenit astfel primul din galeria marilor personalităţi ale istoriei României care au ocupat această onorantă poziţie.
Ideile vizionarea ale diplomaţilor de excepţie Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ion Ghica, Mihai Kogălniceanu, Ion C. Bratianu, Tache Ionescu, Alexandru Vaida Voievod, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Vespasian Pella, Constatin Caragea, sau ale altor diplomaţi, rămaşi de multe ori anonimi, au consolidat naţiunea română şi prestigiul României în relațiile internaţionale. Între anii 1927 şi 1936 Nicolae Titulescu a fost de trei ori Ministru al Afacerilor Străine. Sediul Ministerului Afacerilor Străine a fost initial Palatul Sturdza, construit între anii 1898 şi 1901 de arhitectul Iulius Reiniqke pentru Grigore Sturdza, fiul lui Mihail Sturdza, domn al Moldovei între 1834 şi 1849.
Din 1937, ministerul s-a mutat într-o clădire alăturată nouă – actualul Palat Victoria. Palatul Sturdza a fost bombardat în timpul războiului şi apoi demolat în anul 1946.
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.mae.ro/node/15028
