În vara lui 1947 comuniştii au hotărât să lichideze Partidul Naţional Ţărănesc, cel mai puternic din opoziţie, provocând fuga câtorva fruntaşi în Occident, pentru ca apoi să-i prindă şi să-i aresteze pe aerodromul de la Tămădău (14 iulie). Cinci zile mai târziu a fost arestat Iuliu Maniu, acuzat de complicitate la tentativa de fugă a colegilor săi, iar la 30 iulie s-a trecut la dizolvarea PNŢ, pentru „crime împotriva statului”. Procesul înscenat lui Maniu, Mihalache şi altor lideri ţărănişti a fost ţinut de un tribunal militar la 29 octombrie. Principala acuzaţie a fost de „trădare”, de aliere cu legaţiile americană şi britanică din Bucureşti pentru eliminarea guvernului Groza. În depoziţia sa Maniu a arătat că nu făcuse altceva decât să acţioneze pentru revenirea la alegeri libere, pentru restaurarea libertăţilor politice, a drepturilor fundamentale ale omului, recunoscând contactele cu legaţiile de la Bucureşti cu aceste scopuri. La 11 noiembrie, împreună cu Ion Mihalache şi ceilalţi acuzaţi, Maniu a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Aveau să moară în detenţie, Maniu în 1953, iar Mihalache în 1963.
Criticul şi istoricul de artă Radu Bogdan (1920-2011) era în perioada procesului ţărăniştilor ziarist la Scânteia. În această calitate s-a aflat în sală pe tot parcursul procesului, iar impresiile şi observaţiile sale din acele zile, reproduse într-un interviu pe care ni l-a acordat în 1995, au o mare valoare documentară.
„Cine ne-a denunţat?”
„Maniu a avut o atitudine foarte curajoasă şi demnă şi, e curios, împletită şi cu un fond de naivitate care m-a mirat la un om ca el. A pus de câteva ori ori întrebarea, naivă după părerea mea, preşedintelui: cine i-a denunţat! [râde]. Vroia să ştie cine i-a denunţat… Şi mi se părea naiv să pui întrebarea asta preşedintelui, dar tot revenea: <Cine ne-a [denunţat]?> Dar a avut curajul să spuie: <Basarabia şi Bucovina au fost, sunt şi vor fi pământ românesc!> – textual a spus-o, în plină instanţă…
Care era reacţia publicului la o astfel de afirmaţie?
Acolo erau introduşi în general oameni <prelucraţi> să ţipe: <La moarte, huo!> Da’ nu toţi o făceau, depinde şi ce fire ai. Eu n-am ţipat în viaţa mea, presupunând că am fost în situaţia de a trebui să-mi exprim ura faţă de cineva. Nu mi-au ieşit pe gură cuvintele <La moarte cu el!>. Dar la procesele… şi aicea vreau să completez un lucru: eu astăzi nu mai cred în totala onestitate cu care s-au desfăşurat şi s-au făcut aceste procese, atunci credeam. […] În general, cei care erau aduşi acolo să participe erau oameni puşi să-şi manifesteze ostilitatea. Eu nu eram în postura asta, eram acolo ca reporter la Radio, şedeam într-un colţ şi urmăream procesul…”
„Toţi dădeau în Maniu”
„Am vrut să mai spun un lucru interesant şi pe care istoria n-o să-l consemneze, probabil. Este că ei au procedat la o manevră foarte ingenioasă în procesul ţărăniştilor, în procesul lui Maniu. Şi anume: în perioada de instrucţie a procesului au luat fiecăruia depoziţia respectivă. Şi toţi s-au scuturat, dezvinovăţindu-se şi aruncând vina pe Maniu sau pe alţii dintre ei! Şi i-au luat şi lui Maniu depoziţia – în proces, în timp ce toţi erau în boxă, au citit toate depoziţiile – şi a ieşit o hărmălaie, o chestie de invectivă şi de reproş între acuzaţi! Pentru că se turnau unii pe alţii, pentru ca să se scape pe sine. Şi toţi dădeau în Maniu. Şi s-a citit depoziţia lui Maniu şi Maniu îi apăra pe toţi şi-şi asuma răspunderea pentru toate. Şi nu lovea în nimeni. Asta a fost o chestie foarte impresionantă şi a fost o manevră abilă.
Adevărul este că conducerea Partidului Naţional Ţărănesc s-a comportat lamentabil în proces, cu excepţia lui Maniu şi poate a încă cuiva care poate să-mi scape. Dar, în general, n-au fost deloc la înălţime, iar Penescu, care a luat pedeapsa cea mai mică, de numai cinci ani, cred că n-a jucat chiar rolul cel mai frumos ca să obţină pedeapsa asta mică, că el era secretarul general al partidului, da’ asta bineînţeles că nu mai apare astăzi la suprafaţă.
S-a spus însă despre atitudinea lui Nicolae Carandino şi a lui Camil Demetrescu…
Aia, atitudinea lui Camil Demetrescu a fost una pozitivă, categoric, da! Nu spectaculoasă, dar pozitivă, de demnă ţinută. Dar asta a fost o scenă spectaculoasă, care s-a petrecut în boxa acuzaţilor. Însă el, Maniu, era o figură… Mai am şi alte mărturii de oameni care au stat cu el în celulă.
Ce înseamnă că mai aveţi şi alte mărturii? Adică aţi cunoscut direct oameni care…?
Da. Eu veneam în contact cu foarte multă lume, pentru că făceam anchete în legătură cu [pictorul Ion] Andreescu şi căutam să dau de anumite tablouri, anumite colecţii, să identific anumite personaje. Şi atuncea am venit în contact cu o lume foarte variată. Şi printre aceştia a fost şi directorul oficiosului naţional-liberal L’indépendence Roumaine, Azra Bercovici. Şi Arza Bercovici, cu a cărui fată copilărisem înainte de război şi la care m-am dus după ce ieşise proaspăt din puşcărie – că a fost şi el închis -, el fusese câteva luni în aceeaşi încăpere cu Maniu.
La Sighet…
Bănuiesc, acolo, da. Şi mi-a spus un lucru care, sigur, m-a surprins, că nu era un lucru obişnuit. Mi-a spus, zice: <Toată viaţa am fost adversarul politic al lui Maniu. Dar am crescut în cultul lui Maniu. Ştiam că Maniu era cel care… şi era o personalitate. Dar când am stat cu el în aceeaşi celulă şi am încercat să leg cu el o conversaţie, tot mitul lui Maniu s-a spulberat. N-am înţeles pentru ce Maniu era un om mare!> …
Nicolae Carandino şi în închisoare a stat cu el şi are alt punct de vedere.
Da, ştiu, cunosc diverse puncte de vedere…”
[Interviu de Virginia Călin, 1995]
