Mihaela Doboș: “După anul 1984 am simțit o presiune aproape insuportabilă”
Ultimii ani ai regimului Ceaușescu s-au caracterizat printr-un puternic cult al personalității copiat după modelul nord-coreean. În media națională, România a început să fie identificată cu Ceaușescu, care era reprezentat ca un teoretician de geniu al ideologiei comuniste, ca un politician de talie internațională. În același timp, populația, instituțiile statului îi mulțumeau “strașnicului cârmaci”, “geniului din Carpați” pentru minunatele realizări, pentru ridicarea țării pe noi culmi ale “societatății socialiste multilateral dezvoltate”. Încă din primii ani, copiii învățau poezii și cântece în care erau omagiați„partidul, conducătorul și națiunea”. Programele televiziunii și ale radioului s-au adaptat noii orientări, Ceaușescu fiind prezentat ca un erou national care a modificat cursul istoriei. Artişti plastici, poeţi, compozitori și realizatori media au început să se întreacă în laude. La Radio – principal mijloc de informare, dar și de propagandă – au început să se facă presiuni pentru a se difuza cât mai multe programe care să laude realizările “epocii de aur”. Pentru readactorii Radioului a fost o perioadă grea, aproape insuportabilă, când cu greu au reușit să tempereze unele excese. Au existat și compozitori care nu au adus omagii lui Nicolae Ceaușescu – își amintește Mihaela Doboș, redactor la Secția muzicală a Radioului și apoi directot al Canalului România Muzical.
„După anul 1984- 1985 am simțit o acumulare, o presiune aproape insuportabilă. În primul rând, noi de la Muzical eram reclamaţi foarte des. Eram reclamaţi că nu difuzăm cântecele patriotice şi revoluţionare care erau toată ziua pe post, mai ales pe Programul I. Că nu facem politica partidului. În general, aceste reclamaţii se primeau de la membri ai Uniunii Compozitorilor şi aceste reclamaţii soseau după ce-şi luau drepturile de autor. Deci, în funcţie de veniturile băneşti, ne reclamau unii sau ne reclamau alţii. Răspunsul era îngrozitor de greu de făcut, pentru că nu era sistemul computerizat şi trebuia să luăm toate fişele din urmă, pentru că ni se cereau pe o perioadă de șase luni şi trebuia să scriem ce cântec s-a difuzat, la care oră, câte minute şi aşa mai departe. Şi făceam tabele nesfârşite în urma acestor reclamaţii. Reclamaţiile erau scrise, dar nu soseau la noi, noi nu le vedeam. Ni se dădea doar dispoziţie: “Faceţi situaţia următoare!”… pe termen de trei luni, pe șase luni, pe o lună, pe nu ştiu cât. Adică era o muncă infernală, care nu ne ajuta la nimic, dar într-un fel ne speria, pentru că, vă daţi seama, să lucrezi tot timpul cu sabia deasupra capului că te reclamă un compozitor sau altul. (…)
Au fost și compozitori care au avut curaj: unul a fost Alexandru Paşcanu – unul din cei mai mari muzicieni ai României contemporane. A venit la mine în birou şi mi-a spus: “Draga mea, eu nu voi scrie niciodată cântece de partid şi cu Ceauşescu”. Zic: “Dar cine vă pune, maestre? Şi noi difuzăm pentru că ia uitaţi-vă cum ne reclamă că ei compun şi noi eram duşmanii poporului ….” Pașcanu a scris cântece dedicate ţării, e adevărat, dar atât. A doua experienţă a fost cu Mircea Neagu, când mi-a dat telefon într-o seară acasă şi mi-a spus: “Mihaela, te rog din suflet, scoate cântecul ăla!” “Care cântec, maestre?” “Cântecul ăla cu ea…” “Dar ce s-a întâmplat?” Zice: “Nu ştiu ce am avut în cap, au făcut presiuni cei de la sindicate…” Era un concurs iniţiat de Uniunea Generală a Sindicatelor din România “…şi mi-au dat un text cu ea. Şi au insistat şi am scris cântecul ăsta, dar când îl aud pe post mi se face rău! Te rog frumos, fă ceva şi scoate-l de acolo”. “Staţi liniştit, maestre, că îl scoatem”. Şi am tras o linie pe fişă, am scris “defect tehnic” şi cu asta s-a terminat povestea. Sigur că unii n-au scris absolut deloc şi s-au ţinut departe. Pe zona simfonică era mai simplu, era mai uşor. La coral era mai complicat. Şi, în general, presiunile la Radio veneau de la Uniunea Compozitorilor! Cu cât ne apropiam de ’89 era din ce în ce mai greu. Programul II totuşi a rămas o oază. Erau în continuare emisiunile lui [Iosif] Sava… erau casetele muzicale duminicale, erau transmisiile de concerte. Fiecare concert debuta cu o piesă românească, nu de puţine ori tematică, după care urma concertul clasic şi apoi o simfonie. Deci erau aceste oaze care pentru noi în continuare reprezentau “aerul”.”
[Interiu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
