Viniciu Grefiens: ”Pentru mine discoteca a fost un laborator.”
După 1947 Radioul a continuat tradiția din perioada interbelică și a transmis muzică simfonică. Astfel, în anii 1946 – 1947 au fost difuzarte concertele Orchestrei Simfonice Radio dirijate de George Enescu și avându-l ca solist pe Yehudi Menuhin. În același timp, au fost achiziționate discuri cu muzic[ simfonică înregistrate în URSS. De această situație a profitat Viniciu Grefiens, angajat la Fonoteca radio, care a ascultat discurile pe care era înregistrată muzica celor mai cunoscuți compozitori tălmăcită de mari dirijori.
„În 1947 m-am întâlnit cu profesorul Alexandru Graur… Profesorul Graur era atunci subdirector general al Programelor, adică pe funcția care o avusese Mugur. Eu îl avusesem pe Graur profesor la „Liceul Lazar”. Mă știa foarte bine. Și-mi spune: „Domnu’ Grefiens, matale ai lucrat la Radio?” „Da”. „Că te-am văzut prin nu știu ce hârtii, prin nu știu ce state, prin nu știu ce referate”. „Da.” Graur: „N-ai vrea să vii la Radio? Pentru că avem nevoie de oameni”. Și am spus: „Domnu’ profesor, da’ eu am deja ore în învățamânt, am catedră în învățamânt”. „Dragă, nu-i nimic. Îți aranjezi orele să fie după masă, la noi la Radio vii dimineața”. Mi-a surâs treaba asta, eram tânăr, de-abia însurat și mi-am spus: “Hai, să fac și asta!”. Deși a fost foarte greu.
Și am intrat la Radio la Discoteca muzicală. Cea care făcea programele pe discuri ale celor trei posturi, pentru că existau și atunci trei posturi. În 1942, când am lucrat prima oară în Radio, discoteca avea doar pe doi oameni: avea pe doamna Rogalski, soția lui [Theodor] Rogalski, și pe domnul Nicu Coljescu – un bătrân dintr-o familie boierească din Moldova, cu studii de drept făcute la Paris, prieten cu [Mihail] Jora. Jora l-a adus la Radio la începutul anilor ‘30. În 1947, când am venit eu, am găsit discoteca puțin mărită. Șeful discotecii era Silviu Gurău, era moștenit bătrânul domn Nicu Coljescu și în ’47-’48 a venit Paul Urmuzescu, care atunci de-abia terminase liceul. Și venea foarte des pe la noi Valentin Teodorian, care fusese coleg de clasa cu Paul Urmuzescu la „Liceul Sava”. Mie mi-a folosit foarte mult discoteca pentru că era un “laborator”, se putea face știință și analiză muzicală. Pentru că, de exemplu, o simfonie exista în cinci – șase înregistrări deosebite. Și am putut să le ascult, să văd ce a făcut ăla, ce a făcut ăla. Și mie mi-a folosit foarte mult. După 1950, au început să dispară discuri, în perioada când Vescan era director musical. Așa am auzit! Vescan nu avea studii musicale, el cântase într-un local, undeva prin Dudești. Îți dai seama ce soc am suferit noi, ăștia care aveam o oarecare pregătire și care știam ce înseamna o Direcție muzicală pe care o condusese Rogalski. Cum e posibil asta?! Acest domn Vescan, avea 4 adjuncti care îl ajutau. Și pe 12 ianuarie – cred că a plecat de la Socor treaba asta – m-a chemat Vescan și mi-a spus că mie îmi încetează contractul cu el. „De ce, dom’le?” „Păi, așa au hotarit la cadre”. Mă duc eu la cadre, ăla a dat vina pe Vescan, Vescan pe Socor, a fost o chestie așa… Pe Gurău îl scosese cu o zi înainte de mine. Și Gurău mi-a spus: „Tu ți-ai consolidat poziția aici, pentru că ei nu se pot lipsi de noi amândoi! Nu se poate: unul din noi tre’ să fie aici!” A doua zi m-au scos și pe mine! S-au lipsit de amândoi, au tăiat în carne vie! Nu i-a interesat absolut nimic! Epurările au venit după ce au făcut contopirea postului comunist de radio „România Liberă” din Parcul Filipescu și Radio România. S-a mers numai pe oameni de partid, oameni care nu erau de meserie. Și cei care au venit de la „Romania libera” au venit pe funcți de conducere mari. Pe funcții mari! Și cu salarii…… Eu aveam atunci pe lună vreo 10-12 mii. Păi, au venit unii… Radu Negreanu, soțul Elenei Negreanu, a venit pe un post de consilier, salariul 20 de mii de lei pe lună și venea în fiecare zi două ore sau trei ore. Da! Iar pe noi – pe Gurău și pe mine – ne-a exploatat. Am avut ghinionul să moară Dimitrov în perioada când eram noi acolo. Și după aia a murit [Andrei] Jdanov! Dom’le, știți ce panică a fost în Radio? Ne-a ținut acolo zi și noapte câteva zile, pentru că venea textul de la Comitetul Central, de preamărire, de slavă, și textele trebuiau ilustrate cu muzică, după fiecare text trebuia dată muzică. Și nu se putea da orice muzică! Am dat muzică adecvată…. Nu s-a impus o anumita muzică. Pai, cine să impună? Ei habar n-aveau! Ei știau ca noi suntem niște oameni de meserie, care cunoaștem bine istoria muzicii și că vom pune ce se preta la textul care venea de la Comitetul Central sau de unde venea. Se punea muzică în special după ce se termina textul. Și cum se făcea? Pe un disc noi făceam un semn cu o cretă roșie, pentru ca cei de la tehnic să știe că de aici încolo se dă piesa respectivă. De la semnul rosu – asta era împământenit în Radio de mult. Și la ilustrație de teatru se făcea așa – de aici înainte. Se folosea o cretă foarte moale, roșie. Discul nu se strica”.
[Interviu realiza de Octavian Silivestru, 1997]
