Maria Dobosciuc: “Cea mai interesantă experienţă a mea a fost când mi s-a spus: De mâine dimineașă vei face o emisiune!”
În epoca comunistă ca să faci ziaristică trebuia să ai un dosar politic bun. Și era bine dacă aveai și cursuri de ziaristică. Ca să faci cursuri de ziaristică trebuia să ai recomandare de la partid, pentru că astfel de cursuri se făceau doar la “Școala Superioară de Științe Sociale A.A. Jdanov”, devenită în 1970 “Academia Ștefan Gheorghiu”. La aceste cursuri se pregăteau cei care urmau să devină ziariști în presa scrisă. Cu toate că unii absolvenți au fost repartizați la Radio, nu au fost pregătiți pentru asta. Nu știau că o emisiune la Radio poate să aibă mai multe părți, că fiecare parte trebuia prezentată de redactor și între părți se puneau cortine muzicale. Cei repartizați la Radio au învățat din mers cum se realizează o emisiune. La fel a învățat și Maria Dobosciuc – absolventă a Facultății Agrotehnice București și a “Școlii Superioare de Științe Sociale A.A. Jdanov” – care a fost repartizată în 1958 la Radio ca redactor la Secția agrară. La Radio, Maria Dobosciuc a avut o frumoasă carieră, devenind între 1970 – 1985 șef de secție la Redacția Emisiunilor Economice. Ca redactor la Secția agrară a efectuat deplasări în țară înregistrând de la țărani la directori de IAS sau CAP. A realizat sute de emisiuni. Dintre ele, Maria Dobosciuc cel mai bine își aduce aminte de prima emisiune radio pe care a realizat-o în 1958.
„Am fost repartizată să lucrez la Radio în urma absolvirii cursului de ziaristică de la “Şcoala Superioară de Științe Sociale A.A. Jdanov”. Şi m-am bucurat că o să lucrez la Radio pentru că până atunci publicasem mai multe reportaje la o revistă care se adresa cooperativelor agricole. Am fost plăcut surprinsă. Îmi doream foarte mult [să lucrez la Radio], dar îmi era şi teamă. Presa scrisă îţi dă posibilitatea să reflectezi mai mult asupra ideilor tale, să ştergi cu guma, să corectezi, să revii a doua zi. Odată rostit cuvîntul la Radio e ca şi când ar fi consfinţit. Şi bineînţeles această teamă s-a spulberat în momentul în care eu am început să înţeleg ce înseamnă radiofonia, chiar dacă eu o iubeam, important era să ştiu să o fac. Ori, eu, de la şcoala de ziaristică şi din presa scrisă în care lucrasem, nu veneam cu nici un fel de experianţă. La Radio urma să învăţ. Am încercat şi m-am străduit să fiu receptivă la tot ce făceau colegii mei. Dar, nu prea avea nimeni dispoziţia sufletească să se ocupe de mine în mod special. Radioul era o instituţie de mare operativitate, în care fiecare era ocupat cu ceea ce trebuia să îndeplinească şi nu prea mai rămînea timp pentru ceilalţi din jur ca să stai, să-i tot înveţi, să-i urmăreşti. La şcoala de ziarişti am învățat să “construim” un material, cum îl “îmbraci” în cuvinte. Şi cum “rotunjeşti”. Pentru că poţi să dezvolţi o idee într-o pagină de ziar, dar la Radio trebuie s-o dezvolţi în maximum trei cuvinte. Pentru că aşa erau exigenţele atunci, cu cât sunt mai scurte materiale, cu atât sunt mai interesante. Şi ceea ce am învăţat la Radio a fost concizia. Şi cea mai interesantă experienţă a mea de la Radio… a fost când mi s-a spus: “Vei face emisiunea de mâine dimineaţă!”… Dar eu nu ştiam cum trebuie să o fac. Şi atunci m-am am dus într-o cabină şi am discutat cu operatoarea. N-am să uit. Niciodată! În Cabina 41. Şi i-am spus operatoarei ce am păţit eu. Că au avut încredere să mă lase să fac emisiunea. Dar eu nu ştiu ce să fac. Am eu nişte materiale dar… cum? Și mi-a explicat: “Intri în cabină, citeşti, după aceea o să punem o cortină muzicală – am înţeles şi asta – după care o să introducem celălalt material pentru că fiecare material trebuie prezentat.” Şi asta mai ştiam de la colegii pe care i-am mai urmărit, dar nu făcusem eu niciodată sigură o emisiunea şi teama mea era de ridicol. Asta s-a întâmplat la foarte scurt timp după angajarea mea. Exista obiceiul ca “băieţii”, aşa le spuneam eu, să plece, mai cu o treabă, mai cu alta… N-aş vrea să cred că intenţionat m-au lăsat singură. Şi până la urmă am lucrat emisiunea. Era toată plină de hâcuri, de reluări, pentru că n-aveam încă exerciţiul respiraţiei la microfon şi al reluărilor. Am adunat-o şi, de teamă că o să plece Eugen Preda – că dânsul viza atunci – m-am dus să-l chem la viză la sfatul operatoarei “că pe urmă cui o dai? Emisiunea asta nu mai intră nici pe Postul Paştelui!” Şi l-am chemat. Parcă-l văd în cabină, foarte atent, dar se încrunta la fiecare reluare a mea, pentru că de fiecare dată era cîte un hâc. Şi astea nu am avut timp să le scoatem. Operatoare punea semne din hârtiuţe şi cînd am văzut că banda aia e plină de “steguleţe”, cum le numeam noi, m-am speriat şi am zis că banda nu o să intre nicicînd pe post. Dar Eugen Preda a avut foarte mare răbdare şi mi-a spus la sfârşit : “Să scoatem toate reluările, toate hâcurile astea.” Şi cu asta şi-a pierdut vremea operatoare şi bineînţeles Eugen Preda. Nu îmi aduc aminte dacă a scos ceva mai mare din emisiune. După care mi-a spus: “Merge. Dar unde sunt ceilalţi?” Şi eu, ca să nu fiu în postura de colegă afurisită, am spus că nu ştiu, unul a avut treabă, altul… am încercat să-i scuz pe toţi. “Nu, lasă! Mîine dimineaţă o să vedem.” Şi a doua zi dimineaţă a venit în redacţie şi a făcut scandal: “Cum e posibil să lăsaţi un om care de-abia a venit în Radio să facă singur o emisiune?” Chiar dacă nu era una din emisiunile cele mai importante. Era o emisiune care intra la 5-6 dimineaţa. “E o răspundere faţă de Postul Naţional de Radio”. Din întîmplarea asta au învăţat şi colegii mei. Şi am învăţat şi eu. Și Eugen Preda a avut nobleţea să spună: “Să ştiţi că absolut nimic nu mi-a spus, dar eu singur mi-am dat seama, de vreme ce era singură în cabină, înseamnă că nu a fost nimeni disponibil să o ajute…”
[Interviu realizat de Silvia Iliescu, 1995]
