Biografia unui realizator Radio România
Interviu cu doamna Ioana Cristea
Interviu realizat de Alexandru Balaci
Partea a III-a
„Radio România la 95 de ani”
Cenzura înainte de 1989
A.B: Cenzura de pe post a fost auto-impusă sau cerută din exterior?
I.C: Exista, dar nu era văzută. Da, exista și un autocontrol, categoric exista. Eu țin minte că a fost o mare vâlvă:
„Au venit să ne facă niște controale medicale pentru că unui crainic i s-a făcut rău într-o noapte. Au ajuns la concluzia că ăia care intră la microfon, să vadă dacă sunt sănătoși la cap în primul rând, și apți fizic”.
Dar eu știu că exista undeva, chiar în radio, un birou al cenzurii. Dar, n-am ajuns la el .Pe fiecare treaptă, cenzura creștea, dar eu mă controlam. Șeful meu citea aia și zicea: „Da, parcă, vezi, că asta s-ar putea interpreta.” Lucru care este groaznic.
Am suferit îngrozitor când făceam eminsiunile pentru sănătate. I-am luat un interviu lui Radu Lupu, pianistul. Era copil încă, și l-am întrebat așa, zic:
”Ce-ți place în afară de… Aaaa, îmi place să mă zbengui? Și da, m-am zbenguit că mi-am rupt trei degete”. N-a vrut șeful meu să-mi lase asta, mi-a tăiat chestia asta din interviu și am suferit îngrozitor. N-o să pricep niciodată de ce Radu Lupu n-avea voie să se zbenguie și să-și rupă trei degete.
A.B: Existau anumite forme de constrângere din partea șefilor?
I.C: Da, sigur că da. Unii erau mai descuiați la minte, alții mai puțin.
A.B: În afară de acest exemplu pe care ni le-ați dat cu Radu Lupu, au mai existat momente în care șeful dvs. nu v-a lăsat să publicați, v-a tăiat anumite lucruri din materiale?
I.C: Orice era interpretabil, nu cumva să nu zică cineva ceva…E adevărat că odată, m-am dus cu o greșeală de dactilografiere și am crezut că rupe gâtul…
A.B: După părerea dvs, imaginea comunismului românesc se rezuma mai mult la „tovarăș” (Nicolae Ceaușescu) sau la partid?
I.C: Și la una și la alta. Spre sfârșit existau destui care se băteau cu pumnul în piept că sunt în partid și sunt și pe post.
A.B: În cadrul emisiunilor, trebuia menționat mai mult, despre ”tovarăș” sau despre partid?
I.C: Fără mențiunea „tovarășului” nu se putea face nimic. Ne apropiam de Revoluție, când era cultul personalității la cote maxime…
Radio România la 95 de ani
A.B: Ascultați în mod activ radioul și acum?
I.C: Ascult în continuare tot Radio România.
A.B: Ce pasiuni aveți, dacă îmi permiteți să intru într-o latură personală?
I.C: Călătoriile. Am fost până la capăt lumii la Ushuaia. Să te bucuri de ea cât ești tânăr, să pleci când poți și cum poți, oriunde poți pentru că de oriunde ai ce salvezi și să să acumulezi niște amintiri frumoase.
A.B: Mi-a mărturisit cineva acum multă vreme: „O călătorie poate fi asemănată cu lectura a 10-20 de cărți, pentru că înveți pe pielea ta anumite lucruri”.
I.C: După ce am ajuns și la Machu Picchu, nu mai discut. După ce urci îți iese sufletul și când ajungi dintr-odată te simți așa binecuvântat.
A.B: Radioul împlinește 95 de ani, o vârstă remarcabilă…
I.C: O, dragul de el…
A.B : Fiind și o parte importantă din istoria radioului, ce-i doriți?
I.C: Să fie mereu tânăr, și să continue aceeași tradiție, să nu ne uite pe cei care au trudit aici.
A.B: Este și datoria noastră, a tinerei generații, să ducem tradiția mai departe și să nu-i uităm pe cei care ne-au în ghidat.
I.C: La un moment dat am trăit cu impresia că tinerii care au venit în radio nu au nevoie de modele. Și nu cred că am greșit. Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu ai nevoie de model. Trebuie să fii original.
A.B: Eu consider că în viață, în etapa de formare, ai nevoie să înveți și să observi rigoarea unei persoane, ca să poți la rândul tău să-ți construiești propria ta versiune.
I.C : Mă bucur să aud un asemenea punct de vedere. Încă o data: „Radioul nostru să fie tânăr, mereu!”.
