Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946 au fost considerate un moment decisiv în lupta pentru putere. Partidul Comunist domina Blocul Partidelor Democrate care avea o singură listă de candidaţi, în timp ce naţional-ţărăniştii şi liberalii reprezentau opoziţia. Comitetul Central al PCR încredinţase comunistului Teohari Georgescu sarcina de a <pregăti> alegerile. Legea electorală (promulgată în iulie) permitea guvernului Petru Groza să-şi numească propriii funcţionari în fruntea tuturor comisiilor electorale care înregistrau alegătorii. În perioada premergătoare votării, abuzurile autorităţilor faţă de partidele istorice au fost dintre cele mai variate: au împiedicat distribuirea ziarelor şi materialelor de propagandă, au spart adunările, au mutat centrele de votare din satele în care naţional-ţărăniştii şi liberalii erau puternici. Opoziţia a ripostat, la rândul ei, cu energie, lansând memorii şi atacuri în presă (atât cât era posibil), făcând propagandă anticomunistă şi antisovietică. După anunţarea oficială a rezultatelor false (PNŢ câştigase de fapt cu aproape 70%, procentul fiind atribuit abuziv comuniştilor), Maniu şi Brătianu au declarat că nu vor recunoaşte alegerile, că vor solicita Marilor Puteri anularea scrutinului, că vor face tot ce era posibil pentru a opri căderea României sub dictatura comunistă controlată de Moscova. Iniţial, SUA şi Marea Britanie denunţaseră rezultatele socotindu-le nereprezentative pentru voinţa poporului.
La 10 februarie 1947 se semna la Paris Tratatul de pace prin care puterile apusene renunţau la câteva dintre pretenţiile lor iniţiale în privinţa României. Uniunea Sovietică îşi întărea astfel dominaţia economică şi politică. Pe plan intern, un nou guvern (condus tot de Petru Groza), format la 1 decembrie 1946, făcea încă un pas pentru consolidarea puterii Partidului Comunist.
Născut în 1922 într-o familie burgheză de mijloc în care tatăl era avocat şi mama economist, Mihai Popescu a devenit membru al organizaţiei Tineretului Liberal şi s-a dezvoltat în „pepiniera de liberali” a Facultăţii de Drept din Bucureşti. Dovedind abilităţi politice şi devotament, a devenit în scurtă vreme secretar general al Tineretului Universitar, funcţie care l-a încurajat să se implice atât în „politica de cabinet”, cât şi în cea „de stradă” din ultimii ani ai activităţii partidului. S-a manifestat împotriva comunismului şi ocupaţiei sovietice, motive pentru care a fost arestat în mai multe rânduri, închis la Craiova şi Văcăreşti, acuzat pentru că „se şlefuise la liberali” şi pentru „crimă împotriva armatei sovietice”.
„Încet-încet eram încorsetaţi”
„Au venit alegerile din ‘46 în care am reînceput o activitate, dar mai mult de interior, de organizare, ca să spun aşa. Ne-am format şi noi un mic cerc de studii, participant la cel al <bătrânilor>, unde aduceam şi noi nişte idei. În acea perioadă, s-a suprapus, asupra celei mai mari părţi dintre noi, cutremurul teribil al distrugerii economiei burgheze, care ne-a afectat pe toţi, începând de la pâinea de pe masă. Părinţii noştri erau daţi afară de pe averea şi de la slujbele lor, se punea problema existenţei de azi pe mâine. A fost perioada în care fosta Siguranţă s-a transformat în Securitate şi a devenit o poliţie politică foarte bine pusă la punct.
A trebuit să devenim foarte individualişti; am început să alergăm după slujbe, să contribuim [cu bani] acasă, să ne apărăm părinţii care erau derutaţi complet şi cu toată munca lor distrusă şi pulverizată. Erau cu totul alte condiţii şi asta ştiau foarte bine comuniştii! A fost o perioadă, aşa, de activitate mai mult de club, că nici nu putea fi altfel. Mi-aduc aminte, undeva, parcă înainte sau după alegerile din noiembrie [1946], am încercat o conferinţă a tineretului, la Fundaţia Carol, cu subiect, aşa… despre libertate, [pur] teoretic. Fundaţia Carol era de mică capacitate, [conferinţa] nu se adresa… era publică, dar nu de mase. A fost imposibil să o ţinem! Au intrat derbedeii acolo, cu huiduieli, cu nu ştiu ce… Nu ne mai întruneam la partid care era asaltat – <pichetat>, cum se spune astăzi – de comunişti, în general beţi. Şi, încet-încet, eram încorsetaţi.”
„Au plecat cu urnele şi asta a fost!”
„Apoi, după alegerile din 1946 când au reuşit să arunce praf în ochii Occidentului că au reuşit şi ei să facă <alegeri libere>… Mi-aduc aminte, apropo de chestia asta… Teoretic, au fost delegaţi de la toate partidele şi ştiu că m-am trezit şi eu cu… nu mai ţin minte cu cine, cu un coleg, la o secţie de votare, undeva, prin Giuleşti, la o şcoală. Erau jandarmi afară, agenţi în civil, dar linişte. Ne aşteptam ca să fie cu bătaie, cu tămbălău… Nimica! S-a desfăşurat [totul normal], până – mi se pare – până pe la 9 seara. Şi chiar comentam – nu ştiu, mai era, mi se pare, un social-democrat – şi comentam: <Uite, nu-i chiar aşa [rău], n-a venit nimeni să…>
S-a terminat votarea, s-au sigilat urnele, după care civilii de afară ne zic: <Hai, plecaţi acasă!> <Păi, cum adică? Nu se desfac urnele?> <Da’ asta nu e treaba voastră!> Clar! […] N-a fost nici cu palmele, nici cu picioarele, au plecat cu urnele şi asta a fost! Se zice că voturile cu care au ieşit ei, le aveau de fapt ţărăniştii, lucru foarte probabil. În orice caz, lumea a votat atunci peste 60% cu opoziţia.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1999]
