Ioniță Bujor: “La întorcerea din URSS am fost repartizat la Centrul de Radio Moldova – Galbeni”
Imediat după ce Radio România a început să emită (1928), principlala preocupare a fost instalarea unor relee (antene) care să asigure o bună recepție a programului radio pe întregul teritoriu al țării. În 1929 a fost dat în exploatare emițătorul de la Băneasa București. O atenție mare s-a acordat Transilvaniei. După atente măsurători făcute cu un emițător amplasat pe un tren care s-a deplasat în întreaga Transilvanie, s-a hotărât că cea mai bună locație unde să fie instalate antenele de emisie este zona Bod (în apropiere de Brașov). Aici a fost montat între 1933 – 1934 un emițător puternic pe unde lungi, care a asigurat o bună recepție în toată Transilvania. La 31 august 1944 a fost dat în exploatare postul București II instalat la Tâncăbești într-o cabană construită în 1943. Dacă în perioada interbelică aparatura de emisie a fost asigurată de Firma Marconi din Anglia, după venirea comuniștilor la putere toată aparatura a fost importată din URSS. În același timp tiner,i din România au fost trimiși la studii în Uniunea Sovietică, unde s-au familiarizat cu tehnica rusească. Printre tinerii care au studiat în URSS a fost și inginerul Ioniță Bujor, care la întoarcerea în țară a fost repartizat la Centrul de Radio Moldova din comuna Galbeni:
„După ce am terminat facultatea la Odesa, am venit în țară și am fost repartizat la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor. Ministrul Simulescu Dumitru m-a întrebat unde aş vrea să lucrez. I-am spus că undeva unde să pot să învăţ ceva. Prin asta am eliminat staţiile de emisie vechi. Şi el m-a sfătuit să merg la Centrul de Radio Moldova care se afla la jumătatea drumului dintre Roman şi Bacău, într-o comună numită Galbeni. Centrul ăsta fusese construit de ruși cu ce a fost mai nou şi mai bun. Tocmai se terminase montarea şi rușii plecaseră. Deci aici era cel mai bine să merg. Şi acolo m-am dus. Doi ani de zile am învăţat tot ce era bun pe acolo. După câteva luni am fost numit inginer-şef al Centrului. Centrul cuprindea o staţie de radio pe unde medii pentru populaţie, care acoperea Moldova, şi mai erau două emiţătoare pe unde scurte de putere mare pentru străinătate. Asta era dotarea. Nu era nici linie de energie electrică şi practic se alimentau de la grupuri electrogene. Erau patru grupuri electrogene de 600 de cai [putere] şi două de 400 de cai. Mai târziu s-a făcut şi linie electrică. Aveam un câmp de antene pentru toate direcţiile şi lucram pentru difuzarea emisiunilor noastre pentru străinătate. În funcţie de direcţia pe care trebuia să o acoperim alegeam antena şi difuzam programul. Pentru că ziua nu se emitea pentru străinătate, la un moment dat s-a introdus bruiajul. Şi am primit dispoziţie să folosim bruiajul pentru zonele la care se putea lucra cu eficienţă. Bruiajul e de două feluri: local – pentru oraşele importante se foloseau emiţătoare de putere mică, de1-2 kW. Aceste emițătoare erau montate chiar în localitatea respectivă și cu antene unidirecţionale se putea acoperi oraşul şi în felul ăsta să se poată bruia eficient. Era și bruiajul la distanţă, legat de particularitatea propriu-zisă a undelor electromagnetice care se refletceze de straturile ionosferice şi vin înapoi. Acest bruiaj acoperea suprafeţe foarte mari. Sigur că nu putea să fie eficientă în zone apropiate, deci pentru ţara noastră ar fi fost total ineficient şi nu s-a folosit. Noi lucram pentru ruşi, pe frecvențe şi direcţii care ni se dădeau de la [Ministerul de] Interne şi ei lucrau pentru noi, tot aşa. Nu ştiu cine le supraveghea, ştiu doar că le acopeream noi, aveam anumite ore pe care trebuia să le asigurăm.
Noi primeam programul prin cablu de la studioul de la Bucureşti. Programul a venit de la Bucureşti şi aşa s-a difuzat tot timpul. Exista şi un studio de rezervă în caz de ceva, de unde să se poată emite şi altceva [independent]. Dar n-a fost cazul.
Când am fost eu adus în Bucureşti am putut să cunosc toate emiţătoarele pe care le aveam şi care difuzau programe pentru ţara noastră. Între ele au fost şi trei emiţătoare lângă Otopeni care emiteau pentru spanioli programe în limba spaniolă făcute de Partidul Comunist… pentru Comintern. Treaba asta a fost văzută şi de Dolores Ibarruri, care, cu această ocazie, ne-a felicitat pentru treaba pe care o făceam noi pentru ei.
În ianuarie 1965 m-am trezit chemat de Paul Niculescu Mizil, care era secretar cu problemele de propagandă. A stat de vorbă cu mine, ce fac, ce mai e pe la Radio şi mi-a zis: “Noi ne-am gândit să te numim vicepreședinte la Radioteleviziune.” Am fost foarte mirat de această ştire şi i-am spus: “Să mă gândesc şi eu niţel, să vorbesc şi cu soţia…” “Ce să mai vorbeşti? Totul e făcut. Mâine te prezinţi la Radio ca să te instalăm.” Şi într-adevăr, am fost numit vicepreşedinte al Radioteleviziune pe probleme tehnice, economice şi administrative. Sediul l-am avut la Radio. Când s-a făcut şi Televiziunea atunci am avut un sediu şi acolo. Televiziunea nu exista…în ’65 erau în str Molière studiourile vechi… un fel de a zice “studiouri” pentru că erau nişte improvizaţii. Și motivul pentru care ni s-au dat banii – era vorba de nişte sume mari de bani, de sute de milioane – era pericolul unui incendiu, pentru că acolo era totul de lemn. Au fost multe probleme legate de locul unde să fie construită Televiziunea,. Pentru că în afară de strada Molière, s-a discutat de un loc mult mai mare în zona de nord unde era un câmp mare şi cu posibilitatea unei extinderi… dar era în afara orașului, nu erau mijloace de comunicaţie, oamenii n-aveau cu ce să vină. Şi s-a zis: “Să vedem un sediu mai aproape!”. Şi atunci s-a ales Parcul Monrad – așa i se spunea atunci – era câmp, nu era nimic amenajat, nu erau case care să fie demolate…. Aici s-a construit Televiziunea”.
[Interviu realiza de Octavian Silivestru, 2003]
