Autor :Alexandru Balaci
Context
Acum 127 de ani (1897) apărea Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. Potrivit legii, erau libere doar duminica dimineaţa şi alte 14 sărbători pe an, dar condiţionat pentru întreprinderile industriale, întrucât Camera de Comerţ avea latitudinea să hotărască întreprinderile la care trebuia să se lucreze continuu.
„Legea repausului duminical” a instituit obligativitatea acordării repausului săptămânal de jumătate de zi, acesta urmând să fie acordat în fiecare si de duminică, începând cu orele 12.00. Această primă reglementare a reprezentat primul pas legislativ în instituirea repausul săptămânal care însă nu și-a atins scopul, obligativitatea acordării repausului fiind deseori încălcată, unul dintre motive fiind prea blânda sancționare a celor care nu respectau dispozițiile legii. Sancțiunea neacordării repausului duminical era amenda cu un cuantum cuprins între 5 și 200 lei, rar aplicată și mai întotdeauna la minimum.
Legiferarea timpului liber
Legea a fost iniţiativa primului ministru Lascăr Catargiu , susţinut de primarul Capitalei, care la acea vreme era Barbu Ştefănescu Delavrancea. Scriitorul susținea adoptarea legii repausului spunând : „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecând la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu”.Legea repausului în zilele de duminică şi sărbători. fost adoptată pe 6 martie 1897. Mai erau şi 14 sărbători pe an. Ziua liberă de duminică nu a fost bine primită de toată lumea. Printre cei care au contestat repausul duminical a fost dramaturgul Ioan Luca Caragiale, care comenta:
”N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oras mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lasate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viață, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… şi când mai vad şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toţi au intrat în pământ!”, scria dramaturgul.
În anul 1906, „Legea asupra muncii minorilor şi femeilor în așezămintele industriale şi exploatări miniere” a reglementat repausul săptămânal, durata acestuia fiind de o zi. Legea pentru repaosul duminical din 1910 a fost menită să completeze încercările de reglementare instituite de norma din anul 1897, a cărei aplicare timidă, nu a condus la efectul scontat. Noutatea Legii din anul 1910 o reprezintă extinderea acordării repausului duminical pe întreaga durată a zilei (și nu pe jumătate așa cum instituia norma din anul 1897. Excepţie de la lege făceau instituţiile statului şi administraţia publică. Tot excepţie constituiau şi brutăriile. Acestea erau deschise în toate zilele săptămânii. Abia în 1913, brutăriile au primit liber. Prin Decretul Regal 4.333 emis în data de 6 iunie 1913, autorităţile au permis modificarea unui text prin care pâinea era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate în ziua producerii. După Unirea Principatelor Române în anul 1918, problema repausului duminical şi a sărbătorilor legale devenise foarte gravă, repausul fiind reglementat de legi diferite, astfel încât uneori, în timp ce în Ardeal, Bucovina sau Basarabia era zi de sărbătoare, de repaus, în Vechiul Regat era zi de lucru. În acest context, în anul 1925 a fost elaborată „Legea repausului duminical și a sărbătorilor legale” care a stabilit o reglementare unitară a repausului săptămânal. Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale stabilea că toate întreprinderile în care era întrebuințată munca salariată se vor bucura în fiecare zi de Duminică de un repaus continuu de 24 ore. Este practic pentru prima dată când a fost legiferată perioada de repaus continuu de 24 de ore, noțiune asemănătoare celei pe care o regăsim astăzi în legislația muncii.
Al Doilea Război Mondial a necesitat adoptarea unei alte legi: “Decretul-lege pentru stabilirea regimului muncii în condiţii excepţionale”. Documentul, emis în 1940, prevedea mărirea zilei de lucru şi anularea dreptului la concediu pentru salariaţi. Un an mai târziu, în 1941, a apărut “Decretul privind regimului muncii în timp de război” care interzicea orice încetare a lucrului în întreprinderile militarizate fără încuviinţarea comandantului militar al întreprinderii. În timpul regimului comunist, românii au avut zile libere doar cu ocazia sărbătorilor de stat:1 şi 2 mai, 23 şi 24 august.
Legea 3/1950, primul Cod al muncii din România, reglementa în cuprinsul art. 61 durata și modalitatea de acordare a repausului săptămânal. Astfel, în timpul unei săptămâni, angajații aveau dreptul la un repaus fără întrerupere de cel puţin 24 ore, acordat în timpul zilei de duminică. Pentru angajații care din cauza condițiilor de muncă nu puteau beneficia de repaus în ziua de duminică, prin regulamentul de ordine interioara, se va fixa, pentru odihna, o alta zi in timpul, săptămânii.
Legea nr.10/1972 „Codul Muncii al Republicii Socialiste România” prevedea obligativitatea acordării acestuia în cadrul săptămânii de lucru, de regulă duminica, durata acestui repaus neputând fi mai mică de 24 de ore consecutive. Pe cale de excepție, în unitățile în care procesul de muncă nu putea fi oprit, și unde se impunea ca activitatea să se desfășoare și în cadrul zilei de duminică, conducerea unității de comun acord cu sindicatul existent în unitate putea stabili ca repausul săptămânal să fie acordat într-o altă zi a săptămânii. Ziua de repaus astfel stabilită urma să fie acordată salariaților prin rotație astfel încât fiecare salariat să beneficieze cel puțin o dată la 2 luni de o zi de repaus într-o zi de duminică. În cazurile în care munca se desfășura în locuri izolate (șantiere, exploatări, platforme maritime etc) repausul săptămânal putea fi acordat cumulat, într-o perioadă mai lungă, dar numai cu acceptul salariatului vizat de măsură. După 1989, prin decretul adoptat pe 14 martie 1990 s-a stabilit săptămâna de lucru de cinci zile în unităţile de stat. S-a stabilit, de asemenea, că sărbătorile legale în România sunt zilele declarate prin lege ca fiind nelucrătoare, altele decât cele de week-end. Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, prevedea, la data intrării sale în vigoare faptul că repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta și duminica.
Zile libere în 2024
1 ianuarie – Anul Nou (luni)
2 ianuarie – Anul Nou (marți)
6 ianuarie – Bobotează (sâmbătă)
7 ianuarie – Sfântul Ioan Botezătorul (duminică)
24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române (miercuri)
1 mai – Ziua Muncii (miercuri)
2 mai (zi liberă stabilită de Guvern numai pentru anul 2024)
3 mai – Vinerea Mare
5 mai – prima zi de Paște ortodox 2024 (duminică)
6 mai – a doua zi de Paște ortodox 2024 (luni)
1 iunie – Ziua Copilului (sâmbătă)
23 iunie – Rusalii (duminică)
24 iunie – A două zi de Rusalii (luni)
15 august – Adormirea Maicii Domnului (joi)
16 august (zi liberă stabilită de Guvern numai pentru anul 2024)
30 noiembrie – Sfântul Andrei (sâmbătă)
1 decembrie – Ziua Națională a României (duminică)
25 decembrie – prima de Crăciun (miercuri)
26 decembrie – a doua zi de Crăciun (joi)
27 decembrie (zi liberă stabilită de Guvern numai pentru anul 2024)
Bibliografie
Calendar Rador
https://www.manager.ro/articole/legislatia-muncii-90/analiza-scurta-istorie-a-legislatiei-muncii-din-romania-17126.html
