1 septembrie 1939: începe Al Doilea Război Mondial, prin atacarea Poloniei de către Germania · România este neutră, cu orientare către Aliaţii apuseni · mai 1940: Hitler, încurajat de victoriile de până atunci, atacă cu success ţările vestice · România îşi schimbă orientarea politicii externe, intrând într-o fază de nonbeligeranţă favorabilă Germaniei · septembrie 1940: generalul Ion Antonescu îşi dă acordul pentru venirea Misiunii germane în România, ceea ce se întâmplă până la sfârşitul lunii următoare · iarna 1940-1941: Misiunea germană instruieşte, împreună cu ofiţerii români, trei divizii româneşti · 22 iunie 1941: România intră în război ca aliat al Germaniei.
Medicul Radu Petre Damian era în ajunul intrării României în război doar un proaspăt absolvent al liceului, nu apucase încă să ajungă la Facultatea de Medicină. În toamna lui 1940, atunci când au venit primele trupe germane în România, a fost trimis să le întâmpine la Câmpina în calitate de sanitar, împreună cu un medic militar. Radu Damian avea să lucreze cu germanii la Compania Sanitară aproape şase luni. După intrarea în război avea să fie mutat la Spitalul Militar Central „Regina Elisabeta” şi apoi la Compania a II-a Sanitară, pe frontul estic. Povestirea sa despre acele vremuri se leagă de amintirea primelor sale diagnoze corecte, puse în vremea în care nu devenise încă medic.
„Eu am fost trimis împreună cu alt medic la Câmpina, să asigurăm asistenţa medicală a [trupelor] care veneau din Germania – ridicol! […] Ăia aveau deja o unitate sanitară la nivelul Panzerelor, al batalionului de tancuri, aveau o unitate sanitară care era aproape la nivelul unui spital. […] Eu eram împreună cu doctorul Ilfoveanu care, întâmplător, era şi ăsta tot buzoian şi ar fi fost trimis de Direcţia Sanitară a Ministerului Apărării Naţionale. […] Şi când au venit ăştia, noi eram… că unitatea unde trebuia să se instaleze unitatea asta sanitară germană era peste drum de cazarmă […] şi atuncea am zis către doctorul Ilfoveanu: <Noi trebuie să mergem să ne prezentăm şi noi acolo… Măi, noi trebuie să ne oferim serviciile>… La infirmeria aia aveam [şi noi] – e de râsul lumii! – o cutiuţă cu câteva seringi, câteva instrumente din astea, tinctură de iod, apă oxigenată şi asta era tot. Şi aspirină sau piramidon şi nişte sulfamidă pulbere.
Şi ne-am dus acolo. În faţa cazărmii era colonelul, comandantul unităţii de Panzere. Ne-am prezentat, mi-a întins mâna şi când am dat mâna cu el am crezut că mi-o smulge din umăr, pentru că el aşa era, iar noi eram nişte filfizoni din ăştia, aşa, mai ales cum eram educaţi, pe linia asta… […]
Şi a apărut Sanitärunternehmen [Compania Sanitară]. Când a apărut Sanitärunternehmen, a intrat aşa: cu o maşină PKV, din care s-a dat jos doctor Fekner – dacă-mi aduc bine aminte – împreună cu alţi asistenţi de-ai lui şi împreună cu un tălmaci care era din Banatul nostru, Jenică. Şi Jenică a început să ne spună cam despre ce este vorba. După PKV-ul ăsta a mai venit încă un PKV şi după asta au apărut două Lastkraftwagen [camioane mari] care erau maşini de greutate şi din care au descărcat un spital întreg… Şi am stat acolo cred că mai mult de o jumătate de an. […] Colaborarea [noastră cu ei] era nemaipomenită, ei mergeau mai mult pe chestii din astea, interpretări, analize, se foloseau de laboratoare…
Aveau laborator mobil…
Sigur că da! Nici vorbă!… Dar cu ce au rămas ei încântaţi [de noi]: au rămas uluiţi de partea clinică. A venit într-o zi unul cu [o boală], un hidrocel. Germanii se uitau şi se chinuiau ca să facă [diagnoza]… Şi atuncea, eu eram acolo şi am zis: <E vorba de un hidrocel>…
Ce este un hidrocel?
Hidrocelul e… la un testicul, în canalul deferent de-acolo era o secreţie din asta de lichid, forma o inflamaţie… e o tulburare în funcţionarea de-acolo. Şi ei erau uluiţi întodeauna de [abilitatea noastră în] partea clinică. Noi nu am avut laboratoare, noi am fost săraci în materie [de laboratoare] şi totul la noi se baza pe spiritul clinic, pe asta eram noi instruiţi şi eram tari. Ăsta era format de către dascălii noştri şi aici am avut iarăşi noroc, că am avut nişte oameni deosebiţi care ne-au instruit, nu glumă! La partea clinică era greu ca să ne întreacă pe noi…
Medicii noştri erau buni diagnosticieni…
Buni diagnosticieni! Nici nu-ţi trebuie [altceva]… că dacă pui un diagnostic corect, tratamentul este uşor de făcut şi este repede [vindecat], bineînţeles.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
