Pentru distrugerea clasei politice interbelice, a elitei intelectualilor, ţăranilor, preoţilor catolici şi ortodocşi, comuniştii îşi pun la punct sistemul represiv până în 1949 • au loc arestări, deportări, asasinate • 1949-1953: acţiunile represive dirijate de Securitate ating paroxismul • 1950: se înfiinţează lagărele de muncă forţată • 1952: sporeşte numărul coloniilor de muncă • 1954-1955: este o scurtă perioadă de atenuare a terorii, datorată morţii lui Stalin şi dorinţei României de a intra în ONU • 1958-1960: o nouă perioadă de intensificare a represiunii, urmată de o nouă „relaxare” • 1962-1964: considerându-se stăpân pe situaţie, regimul Gheorghiu Dej emite mai multe decrete de amnistiere a deţinuţilor politici.
Sorin Bottez a fost arestat la începutul lui 1949, pe când era în ultimul an de studii la Liceul Mihai Viteazul. Pentru „activitatea sa subversivă” (incendierea arhivei Uniunii Tineretului Muncitoresc din liceu şi răspândirea de manifeste) în cadrul organizaţiei liberale şi anticomuniste de elevi „Avram Iancu”, avea să fie condamnat la 20 de ani de muncă silnică, din care avea să execute 15. A cunoscut închisorile Aiud, Gherla, Jilava, Botoşani, Piteşti şi lagărele de muncă de la Cavnic, Valea Nistrului şi Periprava…
„Închisoarea nu este <bună> sau <rea> în sine, este bună sau rea în funcţie de regimul care ţi se prescrie de către <marii medici> ai Ministerului de Interne. Adică, se poate trăi foarte bine la Jilava unde curge apa pe pereţi şi se poate muri în chinuri de foame şi de boală la Aiud care este o închisoare salubră şi sănătoasă, sau la Gherla, care are şi closet în cameră – closet cu apă! Da, singura din ţară… Poate că acuma or fi mai multe, dar atunci era singura! […]
Credeţi că au reuşit comuniştii sau n-au reuşit să facă <oameni noi>, aşa cum doreau?
N-au reuşit! N-au reuşit! N-au reuşit deloc, cum să reuşească?!… Dacă din un milion de oameni, au reuşit cu 60, cu 100, asta se cheamă reuşită? Cum să reuşească?!… Au reuşit să ne întărească în convingerile noastre, pentru că în momentul în care ţi se spune că muşcătura de câine sau muşcătura de lup nu e bună, că te doare, dar nu te-a muşcat niciodată lupul, nu crezi cu atâta tărie ca în momentul în care ai fost muşcat de lup. Or, noi, acolo, am văzut foarte bine ce înseamnă comunismul, adică convingerile noastre anticomuniste s-au întărit, nu au slăbit deloc!
Credinţa în Dumnezeu sau credinţa în altceva a putut să vă întărească?
Am certitudinea asta! Mai ales pentru cei care credeau din… care credeau în mod… care credeau cu mintea lor! Pentru că şi legionarii erau foarte credincioşi, dar credeau din ordin! Cei care credeau cu mintea lor, sigur că acest lucru i-a întărit foarte mult. Şi foarte mult i-a întărit pe cei care credeau [din suflet], fără să raţioneze [nu din reţiune], ca majoritatea ţăranilor care credeau că Dumnezeu stă aşezat pe nori, cu picioarele pe nori, că la dreapta lui stă Iisus şi în stânga stă fecioara Maria. Sau mai ştiu eu cum…
Probabil că mulţi au devenit credincioşi în închisoare…
Da! Aveţi în faţă unul dintre ei! Când am intrat în închisoare, eram un mare admirator al lui Schopenhauer, chiar al lui Nietzsche, nu în sensul politic, ci în sensul a-creştin – minte de copil prost care crede în tot ce citeşte! După aia, n-am mai crezut! Acum cred în tot ceea ce este adevărat, cinstit, frumos! […]
Eram la închisoarea din Lugoj, unde venisem cu inima încă bătându-mi la gândul <mă omoară sau nu mă omoară?> – dar după un timp mi-am dat seama că nu mă omoară, mai ales că atunci era spiritul Genevei, când s-au întâlnit <cei patru mari> la Geneva şi a fost ceva mai bine în închisori. Ne-au lăsat să avem păr şi alte tâmpenii, mâncarea era mai bună, şi [ieşeam] la o plimbare… se făcea într-o curte mică o dată la trei-patru zile, ceva mai mult decât altădată. Acum, cu spiritul Genevei, aveai un sfert de oră de ieşit din celulă şi era într-o parte a curţii ăsteia o grămadă mare de brichete din alea, de cărbune. Şi pe această grămadă, într-o zi, au fost două sau trei tablouri cu Stalin, puse ca să le vedem, aruncate acolo!… Ca să vedem şi să ştim! Aşa am aflat eu şi noi atuncea… vă daţi seama… cât trecuse de când avusese loc căderea lui Stalin… trecuse un an! Şi noi de abia atunci am aflat că Hruşciov…
Aţi avut atunci speranţa că veţi ieşi din închisori?
Nu ştiu! Am avut… depindea de om. Unii erau mereu cu speranţa, alţii… “
[Interviu de Silvia Iliescu, 2001]
