Reeducarea de la Gherla (V)
August 1951: Eugen Ţurcanu este mutat la Gherla unde reeducarea începuse deja şi acţionează până în decembrie • comandantul închisorii în perioada reeducării este Constantin Gheorghiu (1950-1952) • medicul închisorii în această perioadă este Viorel Bărbosu, responsabil cu falsificarea certificatelor de deces ale celor ucişi de torţionari.
Inginerul Traian Popescu (zis Macă), ridicat în timpul marilor arestări ale anticomuniştilor din 14-15 mai 1948, a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „crimă de organizare şi participare la organizaţii politice şi paramilitare”. Avea, în viziunea Securităţii, portretul-tip al „banditului care trebuia reeducat”: gură mare, personalitate puternică, spirit al dreptăţii dezvoltat. Aşa încât a fost în vâltoarea celor două reeducări, la Piteşti şi la Gherla (1951-1952).
„Nu ştiu cât a durat, mie mi s-a părut enorm”
„La un moment dat, în seara de 3 septembrie, după închidere, s-a ridicat din uşă un bărbat voinic, osos, care a spus: <Să nu credeţi că mai e valabil banditismul din unii dintre voi! Aicea se va începe o acţiune de reeducare. Lumea de afară s-a schimbat, nu mai e dispusă să primească bandiţi şi unii dintre noi ne-am hotărât să lichidăm cu banditismul! Cine dintre voi este de acord să participe la acţiunea de reeducare care se va desfăşura în această cameră?> Avrămuţ s-a uitat la mine, eu la el… <Da, să treacă unii în stânga, alţii în dreapta.> Dacă treceam între cei care nu acceptau acţiunea de reeducare era o schingiuire în plus, […] îmi va aduce o tortură în plus. Şi am trecut pe partea dreaptă, ştiind că indiferent unde voi trece… dar, cel puţin, să nu bravez.
La un moment dat, el zice: <Păi, să nu credeţi că dacă aţi trecut într-o parte sau în alta nu sunteţi tot bandiţi! Va trebui să dovediţi [că nu mai sunteţi]> şi în momentul ăsta se uită la nu ştiu cine, se închid ferestrele şi el strigă atâta, Ţurcanu: <Pe ei!> Şi pentru fiecare erau destinaţi doi sau trei [bătăuşi] şi a urmat bătaia colectivă – peste mine au fost trei. Şi, la un moment dat, m-am ridicat eu, nu mai puteam răsufla. Nu ştiu cât timp, dar nu se mai vedeau decât ciomege rupte, se mai vedea câte o cămaşă aşa sărită în aer şi praf, praf – era duşumea pe jos. Nu ştiu cât a durat, mie mi s-a părut enorm.
Şi a strigat: <Încetaţi! Sus, bandiţii.> Ne-a ridicat şi <Bandiţii la peretele ăla, bandiţii la perete!> Ne-am dus, fiecare care s-a socotit bandit, şi ne-am dus către acel perete. În momentul acela Ţurcanu întreabă <Macă, unde eşti?> Şi am ieşit eu în faţă. <Mă, de când te aşteptăm!> Şi a urmat o bătaie la perete cumplită! Te luau de gât, te ridicau, te ţineau aproape să te sufoci, te ridicau pe vârful degetelor de la picioare şi îţi dădeau în plex cu genunchiul şi cădeai. Mi-a făcut figura asta de câteva ori, a mai făcut-o şi cu alţii.”
„Se chinuia să nu dea şi n-a dat”
„Am văzut figura unuia din cei doi cu care fusesem băgat la Piteşti, avea ochii bulbucaţi, fioroşi. Un tip extraordinar de blând, dar pumnii strânşi pe lângă corp, mâinile întinse şi cu pumnii şi cu mâinile spre spate, nedând, nelovind, zicând şi el numai atâta, printre dinţi, aşa: <Banditule, banditule!…> Se chinuia să nu dea şi n-a dat. În momentele alea am zis: Doamne, ajută-mă şi pe mine să fac ce a făcut el când îmi va veni rândul! – că socoteam că-mi va veni şi mie rândul cu aceeaşi treabă. […]
Unul din momentele cele mai groaznice era servitul mesei. Masa se servea fierbinte, pâinea – cam 100-150 de grame – trebuia dintr-o singură înghiţitură să o mănânci… iar gamela să o sorbi fierbinte, că la un moment dat gura era toată numai o rană. Sau să o sorbi, punând-o la gură, să nu te mai opreşti; sau pe burtă să mănânci cum mănâncă animalele. Asta cu mâncatul era totdeauna cumplit, pentru că totdeauna şedea cineva în spate ca să… Şi am avut nenorocul ca după primele trei săptămâni, după prima lună să nu mai pot înghiţi şi am fost lovit cu ciomagul după gât, o dată, de două ori, de trei ori şi s-a fisurat o venă, s-a spart, a ţâşnit sângele, am fost legat, a fost chemat imediat un doctor, mi-a pus o copcă şi treaba a continuat.”
„Amicul tău încă mai e bandit”
„Mă cheamă Ţurcanu şi zice: <Stai jos.> El şedea pe saltea şi trebuia să stai… – şedeam în genunchi în faţa lui – trebuia să-i spun aşa, la ureche, el striga, şi eu îi vorbeam la ureche. <Mă, ai terminat?> <Domnu’ Ţurcanu, am terminat>. <Bă, trebuie să ne şi dovedeşti!> A venit momentul îngrozitor, ştiam ce înseamnă <să dovedeşti>. Zice: <Vezi că amicul tău încă mai e bandit. Şi tu eşti, lasă că te ştim noi. Faci numai lucruri de formă>, zice, <uite ce e, uite ciomagul, treci la Bran şi lămureşte-l.>
În momentul acela, am avut acest noroc de la Dumnezeu – nu din altă parte! – şi am avut în clipa aceea tăria să-i spun: <Domnu’ Ţurcanu, asta nu pot să o fac!> […] În momentul acela, Ţurcanu a urlat, a zis: <Luaţi-l!> şi am numărat până la 500 [de lovituri], lovit la tălpi, pe urmă n-am mai putut, am leşinat. Mi-au spart osul în talpă, la piciorul stâng. Vă spun, dacă lucrurile se repetau, aici este norocul mare!… Dacă se repetau, eu nu ştiu ce făceam.”
[Interviu de Mariana Conovici, 1998]
