Marţi, 2 iunie, este marcată în ţara noastră Ziua Naţională pentru Adopţie, instituită prin Legea 21/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 188/17 martie 2014. Potrivit acestei reglementări, autorităţile publice, instituţiile publice, ONG-urile, reprezentanţele diplomatice ale României, precum şi alte instituţii româneşti din străinătate vor organiza programe şi manifestări de promovare a adopţiei, dedicate acestei zile, manifestări coordonate de Oficiul român pentru adopţii.
Scopurile urmărite de această manifestare este modernizarea și dezvoltarea sistemului de adopţie din România prin reglementări adaptate nevoilor actuale, dar şi conştientizarea importanţei adopţiei în ţara noastră şi salvarea copiilor abandonaţi, uitați în sistem, prin aducerea subiectului adopţiei în prim-plan la o dată fixă, în agenda publică a oficialităţilor din domeniu.
Legislaţie
Principalele reglementări interne care guvernează domeniul protecţiei copilului şi adopţiei sunt Codul Civil, care reglementează adopţia la articolele 451 – 482, Legea nr. 272 din 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului şi Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind procedura adopţiei.
Adopţia este definită ca operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Adopţia este guvernată în ţara noastră de câteva principii:
– principiul interesului superior al copilului
– principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial
– principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică
– principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate
– principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei
– principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.
Situaţia copiilor instituţionalizaţi. Copii abandonaţi. Copii adoptaţi.
În prezent, în contextul unor eforturi de reformă în domeniul protecţiei copilului, situaţia instituţională a acestora dar şi a adopţiilor pare pusă pe baze în mare măsură adaptate vremurilor în care trăim, însă, procesul adopţiei a rămas în sine unul extrem de birocratic şi descurajant pentru potenţialii părinţi interesaţi de subiect. Amintirea imaginilor cu situaţia catastrofală a copiilor instituţionalizaţi din centrele de îngrijire de după Revoluţie, care au scandalizat occidentul, par de acum, de domeniul trecutului.
Scăderea semnificativă a numărului de copii aflaţi în servicii de tip rezidenţial publice şi private, a fost consecinţa aplicării politicii de dezinstituţionalizare a copiilor, fie prin reintegrarea lor în familia naturală sau extinsă, fie adopția, fie prin înlocuirea măsurii de protecţie de tip rezidenţial cu una de tip familial, fiind promovată ideea că dezvoltarea armonioasă din toate punctele de vedere (fizic, psihic, intelectual) a unui copil, ca şi posibilitatea integrării lui în societate sunt cel mai bine realizate în cadrul unei familii.
Să vedem însă ce spun cifrele în legătură cu situaţia copiilor instituţionalizaţi.
Evoluţia numărului de copii din sistemul de protecţie specială (1997-2014) arată astfel:
| Total | În servicii de tip rezidenţial | În familii | |
| 1997 | 51468 | 39569 | 11899 |
| 1998 | 55641 | 38597 | 17044 |
| 1999 | 57087 | 33356 | 23731 |
| 2000 | 87753 | 57181 | 30572 |
| 2001 | 87518 | 49965 | 37553 |
| 2002 | 86326 | 43234 | 43092 |
| 2003 | 84228 | 37660 | 46568 |
| 2004 | 82918 | 32679 | 50239 |
| 2005 | 76509 | 28786 | 47723 |
| 2006 | 73976 | 26105 | 47871 |
| 2007 | 71274 | 25114 | 46160 |
| 2008 | 69479 | 24427 | 45052 |
| 2009 | 67181 | 23696 | 43485 |
| 2010 | 64878 | 23103 | 41775 |
| 2011 | 63689 | 23240 | 40449 |
| 2012 | 61656 | 22798 | 38858 |
| 2013 | 60078 | 22189 | 37889 |
| 2014 | 58178 | 21540 | 36638 |
Coincidenţă sau nu, se observă că începând din anul 2004, anul adoptării celor două legi, a adopţiilor şi a protecţiei şi promovării drepturilor copilului, numărul de copii din sistemul de protecţie specială se află într-un continuu trend descrescător.
În România, la o populaţie de 19.947.311 locuitori (2014), exista un număr de 3.742.418 de copii sub 18 ani (18,76 % din total populaţie) din care aveam 60.078, copii în sistemul de protecție specială a copilului (1,6 % din totalul copiilor sub 18 ani). Dintre aceştia, copii în servicii de tip rezidențial sunt 22.189 (36,93 %) şi copii în servicii de tip familial sunt 37.889 (63,06 %), date valabile la sfârşitul anului 2013.
În decembrie 2014, situaţia arăta astfel: 58.178 de copii în sistemul de protecţie specială (scădere anuală cu 3,26 %), din care:
- un număr de 21.540 copii (37,02 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip rezidenţial, din care:
– 17.453 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial publice,
– 4.087 copii se aflau în servicii de tip rezidenţial private.
- un număr de 36.638 copii (62,98 %) beneficiau de măsură de protecţie specială în servicii de tip familial, din care:
– 18.798 copii se aflau la asistenţi maternali,
– 13.819 copii se aflau la rude până la gradul IV inclusiv,
– 4.021 copii se aflau la alte familii sau persoane.
Pe regiuni, cei mai mulţi copii din sistemul de protecţie specială se găseau în Regiunea de Nord-Est – 13.149, urmată de Regiunea Sud – Est – 7.912 şi Regiunea Centru – 7608, iar cei mai puţini erau în Regiunea Bucureşti – Ilfov – 3932.
Pe judeţe, cei mai mulţi copii instituţionalizaţi erau în Iaşi – 3.770, Bucureşti – 3.290, Vaslui – 2.740, Timiş – 2.385 şi Constanţa – 2.236, iar cei mai puţini în Giurgiu – 568, Ilfov – 642 şi Ialomiţa – 651.
La finalul anului 2014 existau 1.153 servicii de tip rezidenţial publice şi 360 servicii de tip rezidenţial ale organismelor private acreditate. Aceste servicii includ: centre de plasament clasice sau modulate, apartamente, case de tip familial, centre maternale, centre de primire în regim de urgenţă, alte servicii (serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă, adăpost de zi şi de noapte).
Din totalul celor 1.513 servicii de tip rezidenţial, un număr de 361 servicii de tip rezidenţial (332 servicii de tip rezidenţial publice şi respectiv 29 servicii de tip rezidenţial private) erau destinate copiilor cu dizabilităţi.
Numărul copiilor cu dizabilităţi care beneficiau de măsură de protecţie specială în aceste servicii era la data de 31 decembrie 2014, de 7.415, înregistrându-se o scădere cu 476 copii faţă de aceeaşi perioadă a anului 2013.
Tot la finalul lui 2014, în cadrul Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului de la nivelul judeţelor/sectoarelor municipiului Bucureşti, în departamentul
„Protecţia Copilului” erau angajate un număr de 32.236 persoane, cu 112 persoane mai mult faţă de mijlocul anului 2014, şi cu 130 persoane mai mult faţă de finalul anului 2013.
Din totalul celor 32.236 angajaţi, 4.412 (13,68 %) erau angajaţi în aparatul propriu al DGASPC-urilor, 12.079 (37,47 %) erau asistenţi maternali profesionişti, 12.336 (38,27 %) erau angajaţi în serviciile de tip rezidenţial şi 3.409 (10,58 %) erau angajaţi în servicii de îngrijire de zi.
Situaţia referitoare la abandonul copiilor, la finalul anului 2014 arată astfel:
| Numărul copiilor părăsiţi în maternităţi şi în alte unităţi sanitare în perioada ianuarie – decembrie 2012/2013/2014 (comparativ), din care: | 1474
(2012) |
1449
(2013) |
1213
(2014) |
| părăsiţi în maternităţi | 918 | 915 | 738 |
| părăsiţi în secţii de pediatrie | 426 | 450 | 441 |
| părăsiţi în alte secţii de spital | 130 | 84 | 34 |
| Locul în care au fost externaţi copiii : | 1240 | 1274 | 1057 |
| reîntorşi în familie | 486 | 529 | 436 |
plasaţi la familia extinsă |
12 | 7 | 3 |
| plasaţi la familie/persoană | 33 | 49 | 48 |
| plasaţi la asistenţi maternali | 563 | 544 | 448 |
| plasaţi în centre de plasament | 56 | 79 | 45 |
| – plasaţi în centre de primire în regim de urgenţă | 35 | 33 | 23 |
| – alte situaţii | 55 | 33 | 54 |
Situaţia copiilor adoptabili, şi a adopţiilor, aşa cum rezultă din Registrul Naţional al Adopţiilor la data de 31 decembrie 2014: totalul copiilor adoptabili la nivel naţional era de 4.060, din care 1843 fete şi 2217 băieţi (55 %).
Pe grupe de vârstă, situaţia copiilor adoptabili arată astfel:
| Grupa de vârstă | |||
| 0 – 2 ani | 3 – 6 ani | 7 – 13 ani | 14 – 17 ani |
| 548 | 1063 | 2140 | 309 |
Pe categorii de copii adoptabili cu condiţii speciale, statistica arată astfel:
| Număr de copii adoptabili încadrați în grad de handicap | 811 |
| Copii adoptabili care au un frate adoptabil (417 grupuri a câte 2 fraţi adoptabili împreună) | 834 |
| Copii adoptabili care au doi frați adoptabili (38 grupuri a câte 3 fraţi adoptabili împreună) | 114 |
| Copii adoptabili care au trei frați adoptabili (12 grupuri a câte 4 fraţi adoptabili împreună) | 48 |
| Copii adoptabili care au patru frați adoptabili (2 grupuri a câte 5 fraţi adoptabili împreună) | 10 |
În funcţie de provenienţa familiei adoptive, cifrele arată astfel:
|
Număr total de copii adoptabili, 4.060 din care:
|
Grupa de vârstă | |||
| 0 – 2 ani | 3 – 6 ani | 7 – 13 ani | 14 – 17 ani | |
| 548 | 1.063 | 2.140 | 309 | |
| copii eligibili pentru adopţia naţională – 3.439 | 548 | 991 | 1.677 | 223 |
| copii eligibili pentru adopţia internaţională – 621 | 0 | 72 | 463 | 86 |
Din punct de vedere al persoanelor/familiilor atestate pentru adopţie:
|
Total familii atestate |
din care: | |
| atestate pentru adopția națională | atestate pentru adopția internațională | |
|
1.766
|
1.714 |
52 |
Situaţia anuală a adopţiilor în perioada 1999-2014 arată astfel:
| Total | Naţionale | Internaţionale | |
| 1999 | 4285 | 1710 | 2575 |
| 2000 | 4326 | 1291 | 3035 |
| 2001 | 2795 | 1274 | 1521 |
| 2002 | 1753 | 1346 | 407 |
| 2003 | 1662 | 1383 | 279 |
| 2004 | 1673 | 1422 | 251 |
| 2005 | 1138 | 1136 | 2 |
| 2006 | 832 | 832 | 0 |
| 2007 | 976 | 976 | 0 |
| 2008 | 995 | 995 | 0 |
| 2009 | 884 | 884 | 0 |
| 2010 | 1051 | 1051 | 0 |
| 2011 | 1041 | 1041 | 0 |
| 2012 | 892 | 892 | 0 |
| 2013 | 758 | 751 | 7 |
| 2014 | 834 | 821 | 13 |
Se constată că numărul de adopţii s-a aflat în scădere puternică până în anul 2006, după care a urmat un trend oarecum constant, dar nesatisfăcător.
Procedura adopţiei
Procedura legală care trebuie urmată de către o persoană/familie pentru adopţia internă este următoarea:
► Obținerea atestatului de persoană/familie aptă să adopte
Persoana/familia se adresează la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) în a cărei raza teritorială domiciliază sau unui organism privat român autorizat pentru realizarea procedurii de informare prealabilă, apoi depune la (DGASPC) în a cărei raza teritorială domiciliază cererea privind eliberarea atestatului însoţită de următoarele documente:
– copie de pe buletinul/cartea de identitate, permisul de şedere pe termen lung sau, după caz, cartea de rezidenţă permanentă;
– declaraţie autentică pe propria răspundere cu privire la locuirea efectivă şi continuă pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de evaluare, neexistând absenţe temporare care cumulat să depăşească 3 luni;
– copie legalizată de pe certificatul de naştere;
– copie legalizată de pe certificatul de căsătorie sau hotărârea de divorţ/certificatul de divorţ, dacă este cazul;
– copie de pe titlul de proprietate sau alt document care să ateste dreptul de folosinţă a locuinţei;
– certificatul de cazier judiciar;
– adeverinţe de venit sau alte documente care atestă veniturile solicitantului/solicitanţilor;
– certificat/adeverinţă medical/medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate şi eventualele boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul evaluării psihiatrice;
– minimum două caracterizări de la ultimul loc de muncă pentru fiecare solicitant;
– declaraţia soţului care nu se asociază la cererea de adopţie, cu indicarea expresă a motivelor neasocierii;
– declaraţie autentică pe propria răspundere din care să rezulte că solicitantul/solicitanţii nu este/sunt decăzut/decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi referitor la faptul că nu are/au copil/copii în sistemul de protecţie specială;
– certificatul de cazier judiciar al persoanelor cu care locuieşte solicitantul;
– certificat/adeverinţă medicală eliberat/eliberată de medicul de familie privind starea de sănătate a celorlalte persoane cu care locuieşte solicitantul, cu menţionarea eventualelor boli cronice, însoţit/însoţită de rezultatul evaluării psihiatrice.
Organismele evaluează garanţiile morale şi condiţiile materiale ale persoanei/familiei și asigură acestora serviciile de pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte. Etapa de evaluare (socială și psihologică) și pregătire (cursuri de pregătire) pentru asumarea în cunoștință de cauză a rolului de părinte adoptator, are o durată de maxim 120 de zile de la depunerea cererii de atestare.
Apoi se obține atestatul de persoană/familie aptă să adopte şi urmează să fie înscrisă în Registrul Național pentru Adopții alături de celelalte persoane/familii atestate din România și să aștepte până ce DGASPC o va contacta pentru continuarea procedurii de potrivire teoretică și realizarea potrivirii practice cu un copil adoptabil.
► Potrivirea practică cu copilul adoptabil
Se realizează întâlniri între copilul adoptabil și persoana/familia atestată (adoptator).
Prima etapă a potrivirii practice constă în informarea prealabilă a adoptatorului/familiei adoptatoare cu privire la copil, nevoile şi caracteristicile lui, motivele pentru care responsabilul de caz consideră că adoptatorul/familia adoptatoare respectiv/respectivă este potrivit/potrivită pentru acel copil, prezentându-i-se şi fotografii recente ale copilului.
Dacă persoana/familia adoptatoare refuză continuarea potrivirii practice, acest refuz se consemnează şi se motivează în scris, iar dacă adoptatorul/familia adoptatoare acceptă continuarea potrivirii practice, stabileşte împreună cu responsabilul de caz al acestuia/acesteia şi cu cel al copilului, de comun acord, data primei întâlniri cu copilul.
Au loc întâlniri cu scopul de realizare treptată a acomodării cu adoptatorul/familia adoptatoare şi pot fi realizate atât în mediul de viaţă al copilului, cât şi în afara acestuia. Numărul acestora, pentru constatarea compatibilităţii dintre copil şi adoptator/familia adoptatoare, se stabileşte de către cei 2 responsabili de caz (cel al copilului si cel al familiei), în funcţie de particularităţile şi evoluţia cazului.
Procedura de potrivire încetează dacă pe parcursul potrivirii practice specialiştii constată că nu se realizează acomodarea copilului cu adoptatorul/familia adoptatoare, familia/persoana urmând să aștepte în continuare până ce va fi inclusă într-un alt proced de potrivire practică, cu un alt copil adoptabil.
La finalul potrivirii practice, responsabilul de caz al copilului şi cel al adoptatorului/familiei adoptatoare întocmesc raportul de potrivire și, constatând că s-a realizat acomodarea copilului cu familia adoptatoare, DGASPC, sesizează instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
► Încredințarea copilului în vederea adopției la persoana/familia atestată
Încredinţarea copilului se dispune de către instanţa judecătorească de la domiciliul celui mic și constă în încredințarea acestuia la adoptatori (la domiciliul lor) pentru o perioadă de minim 3 luni, în care se monitorizează evoluția copilului și relațiile dintre acesta și adoptator prin vizite bilunare la domiciliul copilului ale reprezentanților DGASPC.
În aczul în care în această perioadă se constată neadaptarea copilului se poate propune instanţei judecătorești prelungirea încredințării sau revocarea acesteia.
La finalul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, când se constată adaptarea copilului la noul mediu de viaţă, DGASPC întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, ce urmează a fi comunicat instanţei judecătorești care soluționează cererea de încuviinţare a adopţiei.
► Încuviințarea adopției
Încuviinţarea adopţiei se derulează tot în fața instanței judecătorești după trecerea termenului stabilit pentru perioada de încredințare în vederea adopției, iar adoptatorii îşi exprimă în fața instanței judecătorești consimțământul la adopția copilului.
Astfel, adoptatorul dobândește drepturi și obligații părintești întocmai ca şi faţă de un copil biologic, încetează definitiv rudenia copilului faţă de părinţii săi fireşti şi se emite un nou cetificat de naștere pentru copil, în care adoptatorii sunt înregistrați la rubrica “părinți”.
Adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiştilor din cadrul compartimentului de adopţii şi postadopţii al direcţiei.
► Monitorizare și activități post adopție
Monitorizarea şi celelalte activităţi de după adopţie pot consta în informare şi consiliere pentru copii şi părinţi, organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităţilor parentale, constituirea de grupuri de suport pentru copii şi părinţi, ori sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopţia sa.
Procedura de monitorizare postadopţie urmăreşte evoluţia copilului adoptat şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii adoptatori în vederea integrării depline a copilului în familia adoptatoare şi identificării precoce a eventualelor dificultăţi ce pot să apară în această perioadă, şi se realizează de către DGASPC de la domiciliul copilului, care are obligaţia întocmirii unor rapoarte trimestriale (si efectuarea de vizite la domiciliul copilului) pe o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei.
Adoptatorii au obligaţia de a colabora cu direcţia pentru a înlesni realizarea rapoartelor trimestriale şi de a o informa cu privire la schimbarea domiciliului ori la modificările intervenite în structura familiei.
În perioada monitorizării postadopţie, participarea la activităţile post adopție este obligatorie pentru adoptatori dacă rapoartele întocmite pe această perioadă consemnează o propunere motivată în acest sens, în cazurile în care se apreciază că există riscul compromiterii relaţiei dintre părinţi şi copilul/copiii adoptaţi ori ar putea determina, în timp, eşecul adopţiei. În cazul în care adoptatorii refuză să dea curs propunerii de a participa la activități post adopție sau refuză să informeze copilul cu privire la adopţia sa, responsabilul de caz poate propune prelungirea perioadei de monitorizare postadopţie peste termenul minim de 2 ani.
Aspecte practice
O analiză a datelor prezentate şi a categoriilor de părinţi apţi să adopte arată că majoritatea familiilor adoptatoare/părinţi adoptivi nu au copii biologici, cu excepţia familiilor de asistenţi maternali profesionişti care, în ipoteza mutării copiilor la alte familii, aleg să-i adopte, chiar dacă este vorba despre copii cu dizabilităţi ori mai au alţi copii.
În majoritatea cazurilor, iniţiativa adopţiei aparţine soţiilor, dar de cele mai multe ori soţii îmbrăţişează foarte curând ideea de a deveni părinţi adoptivi, iar în cazurile de infertilitate masculină, soţul care are probleme sugerează adopţia ca modalitate de reducere a sentimentului de vinovăţie asociat cu incapacitatea de a a avea copii.
Majoritatea familiilor care doresc să adopte au studii medii sau superioare, vârste medii de peste 38 de ani, sunt cupluri stabile cu o durată între 5 şi 20 de ani, iar un factor important în decizia de a adopta apare în majoritatea cazurilor după încercări repetate de a avea copii proprii, iar înaintarea în vârstă sau incapacităţile biologice scad şansele de a mai avea copii naturali.
Concret, conform unui studiu realizat în anul 2011, de UNICEF şi Oficiul Român pentru Adopţii, adoptatorii provin în cea mai mare parte din mediul urban (73,4%), sunt de etnie română (91,7%), de religie ortodoxă (73,4%), locuiesc la bloc (54,4%), în 3 sau mai multe camere (64,8%) şi nu au copii biologici (86,4%).
Un criteriu important în alegerea preferinţelor pentru copiii adoptabili îl reprezintă vârsta: în mod ideal, vârsta la care ar putea fi adoptat un copil este între 0 şi 3 ani, puţini fiind cei care sunt dispuşi să accepte copii mai mari. La această condiţie se adaugă încă două, cvasiunanime: să nu fie de etnie romă şi să fie sănătos, familiile temându-se în majoritate de potenţiale suferinţe genetice sau congenitale ale copiilor adoptabili.
Persoanele care adoptă copii, chiar dacă mai au sau nu proprii copii biologici se tem de faptul că alţi membri ai societăţii (colegii de la şcoală, profesorii, vecinii) tind să-l privească diferit pe copilul adoptat. Aceste reacţii contribuie la teama părinţilor de a
vorbi deschis despre adopţie, chiar şi cu copilul, chiar şi în cazul în care acesta a fost adoptat la o vârstă la care conştientizează că nu este copilul biologic al familiei. Există în continuare o rezistenţă evidentă din partea societăţii faţă de ideea de adopţie, perceptibilă mai ales în cazul copiilor greu adoptabili sau a familiilor care au deja copii biologici. Există părerea universal-valabilă că aceasta este una dintre principalele bariere în decizia unei persoane/familii de a adopta.
O altă barieră importantă în decizia de a adopta este însăşi procedura de adopţie, care poate fi descurajantă prin birocraţia şi, uneori, lipsa de transparenţă din sistem.
