PORTRET: Arsenie Papacioc – „duhovnicul neamului de la malul mării”

Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

pr-sfantu-2-ps La 19 iulie 2011 s-a stins din viaţă părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, teolog din „generaţia de aur”, considerat unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai ortodoxiei. Ultimele cuvinte ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferinţă au fost: „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinţii binecredincioşi Vasile şi Stanca, în comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din Misleanu. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era ”popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: ”Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea”

Micul Anghel nu era un copil oarecare, el se deosebea de ceilalţi printr-un comportament smerit, nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele mai multe ori ceda în faţa altora. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolţit şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe răufăcători. Şi-a zis în sinea lui că mai bine să rabde, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu îi este plăcută lui Dumnezeu. Talentul de artist i se conturează încă din timpul claselor primare, compune poezii şi învaţă meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei „Vraja”, unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţe l-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor.

În 1932, a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti şi a devenit, la 18 ani, membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, a revenit în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica “Casa Verde” – sediul central al mişcării.

Anghel Papacioc, militar, înainte de arestare
Anghel Papacioc, militar, înainte de arestare

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov şi se angajează la fabrica de armament Malaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Din cauza activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualităţii româneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere.  Devine şef de plasă (conducător legionar imediat subordonat şefului de judeţ) la Zărneşti, şi primar la Zărneşti din octombrie 1940. După rebeliunea  legionară din ianuarie 1941, trece graniţa spre Iugoslavia, dar este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei şi condamnat la şase ani de închisoare.

Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea Hristos.

Este eliberat în septembrie 1946 şi se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului, astfel că, în ianuarie 1947, ajunge la Mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paracliser şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii.

Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

În 1948 e trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. ”Luam o tavă noaptea, băteam în ea şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Fiarele sălbatice aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze.

Ajunge la Mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949.

Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc - Foto: www.marturisitorii.ro
Părintele Ilie Cleopa şi Părintele Arsenie Papacioc – Foto: www.marturisitorii.ro

De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de ”fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţii obştii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: ”Îi întrebăm pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când era plecat sau dus cu oile.

Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la Mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a plecat la Mănăstirea Slatina de Suceava.

În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopa fusese chemat să întemeieze o obşte monahală la Mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareţ peste 120 de călugări. ”Nu era mănăstire – mărturiseşte Părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic”.

În scurt timp, Mănăstirea Slatina de Suceava ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era ”pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să spună cu smerenie Părintele Arsenie, care iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Pustia îl învaţă să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi. ”Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.”

Căutat de 89 de ofiţeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea unei slujbe de noapte. A fost arestat şi dus la Suceava, ţinut în anchetă nouăzeci de zile, bătut şi chinuit pentru acuzaţii fără nici un suport real. Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, pe un motiv nefondat că ”a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului „Rugul Aprins”. În 1958 este condamnat la  20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

Părintele Arsenie Papacioc, în 1967 Sursa foto Arhiepiscopia Tomisului
Părintele Arsenie Papacioc,  1967 – Foto: Arhiepiscopia Tomisului

Dacă în pustie era nemulţumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturiseşte:

”În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.

A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, faţă de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic.

Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin limbajul morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: ”Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. ”În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.

După ce ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.

”După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filia de Jos şi Filia de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”.

Cei 35 de ani de ani petrecuţi ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de „duhovnicul neamului de la malul mării”. Slujind aproape zilnic Sfânta Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulţimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har.

Foto: www.ziarullumina.ro
Foto: www.ziarullumina.ro

Din binecunoscutele sale învăţături, pe care le împărtăşea credincioşilor, merită menţionată aceasta:

”Trebuie să ştiţi că un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care ţâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului. Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!”

Surse: www.sfaturiortodoxe.ro, www.crestinortodox.ro

„Iată Duhovnicul”, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 şi 3, Editura Sophia, Bucureşti.

„Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, vol 2, Ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.

„Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire”, Ediţie îngrijită de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucureşti.

Documentarea: Bianca Ioniţă

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=E8mENO0yc5o[/youtube]