Psihologul şi jurnalistul Emma Toader ne vorbeşte despre culisele muncii unui psiholog, despre cartea sa care va apărea în curând şi despre motivele pentru care românii sunt reticenţi să accepte ajutorul psihologului.
R: Timp de douăzeci de ani aţi fost jurnalistă, după care v-aţi schimbat profilul profesional şi v-aţi îndreptat spre psihologie. De ce?
Emma Toader: Nu cred că există o singură explicaţie, ci mai multe. De altfel schimbarea nu este foarte mare. Jurnaliştii şi psihologii au multe lucruri în comun: pun întrebări, analizează şi interpretează răspunsurile. Şi unii şi alţii folosesc în munca lor cuvântul. Cuvântul care poate să vindece sau poate să rănească. Cred că după ce mănânci zi de zi aceaşi mâncare, care îţi place foarte mult, la un moment dat apare o senzaţie de saturaţie. Cred că oamenii în jurul vârstei de patruzeci de ani, simt nevoia de o schimbare. Unii dintre ei merg către această schimbare, sau au norocul să vină schimbarea către ei, fără ca ei să facă ceva, iar alţii nu iau această decizie şi trăiesc cu regrete.
R: A fost greu să faceţi această schimbare în viaţa Dvs.?
Emma Toader: Culmea ironiei este că, deşi ne temem de schimbare, aceasta ne duce către ceva mult mai uşor. Mi-a fost mai greu cei douăzeci de ani, cât am fost jurnalist, am fost reporter. Este o muncă stresantă, care te stoarce, te epuizează. Îţi place, are multă adrenalină, îţi dă o identitate, simţi că aparţii acestei categorii profesionale (deşi nu este atât de reglementată pe cât ar trebui) E un microb, spun unii. Eu spun că e o pasiune. Dacă nu ai pasiune, nu poţi să faci această muncă. Schimbarea s-a produs, pentru că trebuia să se producă. Totuşi îmi pun întrebări. Există cărţi de psihologie, cum ar fi cartea lui C.G. Jung: Amintiri, vise, reflecţii. Eu am cumpărat această carte încă din ’93, când mi-am început cariera în jurnalism. Dar am citit cartea abia cu 20 de ani mai târziu, când am început facultatea de psihologie. Mi-am pus întrebarea de ce am cumpărat cartea, dacă nu am citit-o atunci? Era oare destinul? Nu cred că pot răspunde la întrebarea dacă există un destin sau noi ne modelăm singuri destinul. Cred că amândouă enunţuri sunt adevărate, deşi la prima vedere par antagonice. În ceea ce priveşte această schimbare, eu am început să caut, dar în acelaşi timp parcă şi noua profesie mă căuta pe mine. Rutina te forţează să ieşi din zona de comfort, cum spun unii, deşi nu e aşa de comfortabil. Şi atunci am început ceva nou, dar ca pe o joacă. În anul 2008 am făcut NLP (programare neurolingvistică), timp de doi ani de NLP, însemnând sute de ore de dezvoltare personală și alte sute de ore de formare in programarea neurolingvistică, în coaching NLP. Eram jurnalistă pe vremea aceea şi am auzit de la mai multe persoane, că şi-au schimbat viaţa în urma acestui curs. Eu eram sceptică – pentru că aşa sunt jurnaliştii în general – mă uitam la ei întrebător, dar am mers să văd despre ce este vorba. Aşa a început schimbarea. Treptat. După ce am învăţat acolo câteva lucruri, făceam coaching cu colegii ziarişti, acreditaţi la parlament, unde lucram şi eu. Iar reacţiile pozitive au început să sosească. Mi-am dat seama că prin întrebări, se poate conştientiza în celălalt problema pe care o are şi se poate ajuta să găsească răspunsurile corecte. Acest lucru îl face NLP. Cu timpul însă mi-am dat seama, că nu poţi să activezi în această profesie dacă nu ai şi o diplomă. Aşa că m-am înscris la facultatea de psihologie, pe care am terminat-o în timp ce lucram. Colegii mei nici nu ştiau că eu urmez cursurile la facultate. Era greu. Fugeam de la redacţie la facultate, când mă aşezam la cursul de psihologie transpersonală, suna telefonul că Elena Udrea sau Traian Băsescu are o conferinţă de presă şi trebuia să mă duc.
R.: Ce v-a atras către psihologie? De ce psihologie şi nu cibernetică?
Emma Toader: Cred că ne atrage ceea ce este în structura noastră. Este fascinantă mintea noastră, comportamentul nostru, fiecare are o poveste de viaţă; lucrurile care ni se întâmplă, felul în care ne ridicăm după ce ne-am împiedicat. Toate aceste lucruri mi se par fascinante, cum fascinanţi mi se par oamenii care au avut o contribuţie în psihologie prin diverse tehnici. Mă gândesc acum la Milton Erickson, care vorbeşte despre hipnoză, care era un om vesel şi primea fiecare om care venea la el cu foarte multă bucurie, pentru că ştia că fiecare om este unic şi avea o comunicare cu ei de la suflet la suflet. Se spune despre psihologi – nu ştiu dacă este adevărat sau nu – că ei vin pe linia vindecătorilor. Cred că este un sâmbure de adevăr în această etichetă. Ei vor să înţeleagă, dar în acelaş timp să-l simtă pe celălalt om. Cred că primii oameni pe care au făcut acest experiment au fost ei înşişi.
R.: Cum aţi început? Vă mai aduceţi aminte de primul pacient?
Emma Toader: Nu. Celor care vin la cabinet li se spune pacienţi sau clienţi. Mie nici unul dintre aceşti termeni nu-mi plac. Pacient înseamnă că omul are deja o boală, nu ai multă libertate de mişcare, iar client iarăşi nu găsesc că e un termen potrivit, sună prea comercial. Ei sunt oameni cu probleme sufleteşti, care au nevoie de ajutorul altor oameni mai specializaţi în acest domeniu. Revenind la întrebare, nu-mi amintesc de primul om, pentru că aceasta a venit după ce am terminat cursul de NLP, iar după aceea această activitate, acest coaching, aceste discuţii au devenit pentru mine un fel de a fi.
R.: M-ar interesa că în ce măsură vă transpuneţi în situaţia acelor oameni, care vin la cabinet, pentru că au nevoie de sprijinul Dvs. Aplicaţi doar tehnicile pe care le-aţi învăţat sau şi preluați problemele pe care le au, vă implicaţi emoţional în rezolvarea problemelor lor?
Emma Toader: Cei care vin la cabinet nu sunt obiecte. Sunt fiinţe. Oameni care au o greutate în spate şi trebuie să urce muntele. Psihologul nu poate să preia greutatea de pe spatele lor şi nici nu poate să urce pe munte în locul lor. Psihologul însă poate să fie un ghid. Să-l îndrume pe om, să-i fie antrenor, să-i arate drumul pe unde să meargă. În ce constă acest ajutor? De exemplu ca ei să trăiască în prezent, să fie aici şi acum. Mulţi trăiesc în trecut sau visează viitorul, dar nu sunt prezenţi aici şi acum, când e nevoie de ei. Psihologul îi ajută pe oameni să iubească. Să iubească pe alţii, dar să se iubească pe ei. Pentru aceasta ai nevoie să te împaci cu tine. Cam de aici începe drumul, de aici trebuie pornită escaladarea acelui munte despre care vorbeam.
R.Ştiu că scrieţi o carte. Despre ce este vorba în această carte?
Emma Toader: Cartea se va numi Porţia de fericire. Cartea, pe care o scriu, este „o porție de fericire”. Cred că fericirea este o stare, care se exersează si este de preferat să îți iei in fiecare zi „porția de fericire”. -Există o legătură între psihologie, mersul la psiholog și fericire? -Există o mare legătură. Asta mă duce cu gândul la profesoara mea preferată din facultate, Gabriela Stoltz, care ne vorbea, adesea, despre cât de fascinantă este această profesie, în care ai ca instrument de lucru cuvântul. Ea ne spunea: ” Noi, psihologii, lucrăm cu sufletele oamenilor. Transformăm nefericirea în fericire!”. Iar eu vin și zic: Noi, psihologii, suntem special antrenați să îi ajutăm pe oameni să-și transforme nefericirea în fericire! Să se descopere și să trăiască ” cu ochii larg deschiși „, intr-o relație mai bună cu ei, înșiși! Pentru că merităm să fim fericiți! De când am devenit psiholog cu normă întreagă, am făcut un blog, care se numeşte aşa. Aici scriu despre toate aceste lucruri. Porţia de fericire sper că va fi una din acele cărţi pe care dacă le citeşti „faci click” cu anumite amintiri, stări sufleteşti ale cititorului. Această carte poate să-i ajute pe cititori să facă o schimbare în bine în viaţa lor. Eu cred că schimbarea înseamnă: acceptă-te. Acceptă-te ca om, cu limitările tale, cu abilităţile tale, cu greşelile tale, cu măreţia ta. Nu scriu această carte ca neapărat să placă. Scriu ca să-i ajut pe cei care cred că au nevoie de ajutor şi care acceptă ajutorul.
R.: Când va apărea cartea?
Emma Toader: Sper că în septembrie.
R.: Sunteţi activă pe reţele de socializare. Care este experienţa Dvs. oamenii sunt interesaţi de consiliere psihologică? În România această ştiinţă nu are tradiţii mari. Există tot felul de prejudecăţi şi reticenţă în legătură cu a merge la psiholog. S-a schimbat ceva în ultiii ani?
Emma Toader: Cred că suntem la început de drum. A merge la psiholog încă nu este considerat un lucru absolut normal. Sunt mai multe motive. În primul rând mentalitatea. Mulţi cred, că cine merge la psiholog, e nebun. Este o percepţie falsă, bolile psihice sunt tratate de psihiatru, e un domeniu al medicinei. La psiholog mergi atunci când simţi că nu mai poţi face faţă problemelor şi ai nevoie de sfatul unui specialist. A merge la psiholog ar trebui să însemne normalitate. Românii sunt foarte stresaţi din cauza taxelor, a creditelor, a incertitudinilor, a nivelului scăzut de trai, din cauza sistemului de învăţământ sau de sănătate etc. Totodată în viaţa fiecăruia poate să vine o perioadă mai grea în urma unui divorţ, sau după pierderea unei persoane dragi, deci oamenii sunt copleşiţi de aceste probleme, dar totuşi nu merg la psiholog şi nici nu au încredere în ei. Spun „Ce pot ei face? Oare nu tot eu trebuie să le rezolv problemele” Da, dar psihologul poate să-i ajute şi astfel problemele pot fi rezolvate mai uşor. Un alt motiv ar fi că nivelul de trai este cel pe îl care ştim, iar consultaţiile psihologice nu sunt ieftine, mulţi nu îşi permit financiar să meargă la psiholog. Poate că şi statul ar putea să facă ceva în sensul acesta, pentru a facilita accesul la consultaţii psihologice.
Interviu realizat de Székely Ervin
RADOR (7 iulie)
