Propaganda şi cenzura sunt şi pentru comunişti instrumente pentru construirea „omului nou” · analizele politice, economice şi sociale trebuie să respecte linia Partidului Comunist şi ale conducătorului său · nicio emisiune nu poate intra pe post fără o riguroasă verificare prealabilă · din 1949 până în 1977 se ocupă cu aceasta Direcţia Generală a Presie şi Tipăriturilor · după 1977 autorităţile comuniste pretind că au renunţat la controlul asupra informaţiilor, în fapt Secţia de Presă a CC al PCR preia această responsabilitate · în studiourile teritoriale, ca şi la centru, mişună politruci şi activişti de partid trimişi pentru a supraveghea corectitudinea politică a emisiunilor · presiunile „de sus” variază în funcţie de perioadă: mai uşoare în anii ’60, mai apăsătoare în perioada următoare marcată de cultul personalităţii lui Ceauşescu · totuşi, profesioniştii din Radio continuă să-i respecte pe ascultători şi misiunea pentru care a fost creată instituţia lor · adevăraţii jurnalişti de presă audio reuşesc să „păcălească” cenzura şi să creeze o solidaritate între oameni.
Vasile Bogdan, redactor la Radio Timişoara, din 1974 până la întreruperea postului, în 1985.
„În primul rând, exista cenzura. Acea celebră cenzură, însă, era formată din două personae care erau foarte simpatice şi care aveau ca misiune să asculte ultimii emisiunile noastre pentru a găsi, dibui în ele, informaţii care n-aveau voie să fie emise, mai cu seamă că fiind post de radio cu atât mai mult difuzam şi peste hotare, deci era bine să nu fie ştiute. Dar aceste cifre erau numai nişte cifre de producţie, nişte cifre la care nici noi nu aveam interesul să accedem, deci nu ne interesau.
Era însă autocenzura care ne era impusă şi care… din timp, fuseserăm bine instruiţi să nu folosim anumite cuvinte, anumite expresii, să nu frecventăm anumite medii. Şi acuma eu nu spun nişte lucruri necunoscute: cuvântul <biserică>, de pildă, a fost la un moment dat interzis, a fost înlocuit cu <monument de istorie şi arhitectură>; şi ţin minte că, odată, am făcut un interviu cu academicianul Vătăşianu care se afla la Timişoara cu un anumit prilej. Fiind dornic să dezvolt un interviu mai interesant cu el – ca şi, de altfel, cu alţi colegi de-ai lui, academicieni, am făcut o serie întreagă de interviuri cu ei –, l-am incitat şi l-am rugat să-mi povestească de stilul specific bănăţean, nişte lucruri legate inclusiv de arhitectura bisericească, de iconografie. Şi atuncea dumnealui a început să-mi povestească despre bisericile din Banat şi bisericile din Transilvania. Şi eu tot îl rugam: <Domnule, nu vă supăraţi, folosiţi cuvântul monumente de istorie şi de arhitectură.> <Lasă-mă, dom’le că astea sunt biserici!…> Şi atuncea sigur că partea respectivă am cosmetizat-o eu, am tăiat-o cu foarfeca – îmi pare rău, dar asta era realitatea timpului! – am cosmetizat-o în aşa fel ca să poată fi difuzat materialul. Ulterior, venind la Radio Timişoara Liberă, deci după [revoluţie], aşa, am reluat interviul, cu scuzele de rigoare, explicând cum s-au petrecut lucrurile şi l-am difuzat în întregime, era un interviu de vreo jumătate de oră, foarte interesant şi extrem de complex.
Pe de altă parte, ştiţi bine, dacă cumva în timpul înregistrării se auzeau clopote, trebuia să opreşti ca să nu se audă clopotele pe înregistrare şi erau o seamă de încă alte restricţii dar, cum să vă spun, nu erau nişte restricţii care să se scoată din conştiinţa, din uzul unei meserii pe care o făceai cu onestitate, în definitiv!”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2017]
Agneta Victoria Nica, redactor la Radio Timişoara din 1967.
„În primii ani exista o instituţie specializată, cenzura, care se chema frumos, aşa, Direcţia Presei. Şi venea câte o persoană care asculta emisiunile, se uita peste prezentări, peste ştiri şi cu timpul ne-am cunoscut foarte bine şi ne întrebau dacă credem că e ceva ce poate să deranjeze, noi spuneam că nu şi nu mai ascultau emisiunile. Dar le asculta şi redactorul şef ori redactorul şef adjunct, dar şi aceia ştiau că nu e cazul.
Au fost cazuri când au fost respinse emisiuni sau părţi din emisiune?
Emisiuni întregi nu. Emisiuni întregi nu erau respinse, dar erau respinse, eu ştiu, în mod stupid, aşa, fraze sau cuvinte. Nu aveai voie, de exemplu, să foloseşti cuvântul <biserică> sau <mănăstire>… Ei, uneori nişte pesoane care nici nu prea agreau limba [română] sau stilul mai mult sau mai puţin radiofonic, pur şi simplu inventau nişte cuvinte într-o prezentare. Ei, după aceea nu le mai ascultau şi emisiunile intrau aşa cum fuseseră iniţial.
În cazul în care unele personalităţi din lumea culturală sau politică plecau din ţară, deveneau indezirabile, cum eraţi anunţaţi să nu le mai folosiţi numele? De exemplu, Virgil Trofin în politică, Constantin Drăghici sau Margareta Pâslaru în muzică?
Eram anunţaţi pur şi simplu… pur şi simplu! De exemplu, am avut o mare personalitate a Timişoarei, un om care îmi fusese extrem de drag, era academicianul Dan Matei, o mare personalitate în construcţii metalice. La un moment dat, i-a plecat fiul în străinătate, tocmai împlinea 70 de ani, am impresia, şi mi s-a spus că emisiunea gata, nu se mai face, fiindcă domnul respectiv nu mai este dorit. […]
După aceea, în afară de cenzura aceea directă mai exista evident şi supravegherea <tovarăşilor cu ochi albaştri> [securiştii], pe care îi cunoşteam, veneau în Radio, ne mai trăgeau de urechi…
De exemplu, într-o după amiază anunţasem o melodie, eram redactor de serviciu, anunţasem o melodie şi a intrat o melodie străină. Şi a doua zi dimineaţa am fost chemată la director. Exista în cabina de emisie un caiet în care redactorul de serviciu, la sfârşitul emisiunii, consemna dacă s-a întâmplat ceva. Ei, mie nu mi s-a părut nicio nenorocire că în locul unei melodii a intrat alta, dar de dimineaţă m-au chemat cu caietul respectiv la director, era acolo şi tovarăşul de la Securitate şi m-a întrebat ce s-a întâmplat în emisiune. <Nimic!>, chiar nu mi s-a părut… Ei, şi a fost un întreg circ, că de ce n-am scris. <N-am scris, că nu mi s-a părut important>. Şi atunci acel tovarăş, nu ştiu dacă avea <ochi albaştri>, dar chiar dacă nu avea, tot se vedeau <că erau albaştri>, a început să răcnească la mine, că de unde să ştie ei că eu n-am vrut să transmit un mesaj codat, cifrat, cuiva. Adică, absurdul era atât de mare, încât pur şi simplu am încremenit, la aşa ceva nu aveai cum să reacţionezi, la absurdul-absurdului. Şi atunci, o perioadă, m-au interzis de pe direct – începuseră deja unele emisiuni în direct, eu eram între cei care aveau aceste emisiuni… Se întâmplau [astfel de lucruri]…”
[Interviu de Octavian Silivestru, 2017]
