Clădirea Comitetului Central este o maşină a timpului neobişnuită. Cu cele şapte etaje şi cu cele două aripi de birouri ale sale, ea pare prea mare ca să dispară în negura secolelor, iar prin frapantul său stil sovietic, ea pare mai degrabă desprinsă dintr-un thriller de pe vremea Războiului Rece dacât dintr-un film ştiinţifico-fantastic. Şi totuşi, neschimbată de cele trei dece nii care s-au scurs peste ea, ea arată totuşi un mecansim care te trasportă spre coordonatele lunii decembrie din 1989 – luna în care bucureştenii s-au înfuriat şi au urcat pe treptele ei. Aflat într-un loc care acum se numeşte Piaţa Revoluţiei, mă simt din nou ca la 14 ani, urmărind din nou cu uimire la televizor, dintr-o suburbie a oraşului Birmingham, prăbuşirea comunismului din România.
Ruperea României de Blocul de Est a reprezentat latura violentă a ceea ce istoria a ajuns să considere drept un joc euforic de domino început în Europa cu 30 de ani în urmă. Scăparea Poloniei din stragularea sa politică a reprezentat triumful unei voinţe clolective, iar (sindicatul) Solidaritatea şi retragerea Cehosolovaciei din Cortina de Fier a reprezentat (în general) un proces paşnic, calificat drept „Revoluţia de Catifea”, în vreme ce evenimentele care au făcut ca Berlinul să devină şi el o parte din zonă nu mai au nevoie de nicio explicaţie. Dar, în România, nu s-au dărâmat ziduri, iar masele nu s-au repezit asupra unor bariere. A fost o disperare, o furie şi, până la urmă, o revoltă care a înglobat toate aceste aspecte şi care s-a soldat cu sângele unui preşedinte împrăştiat pe caldarâm.
Nu ar fi întrutotul îndreptăţit ca evenimentele să fie considerate drept „revoluţia uitată” din 1989, nu în ultimul rând, din cauză că Piaţa Revoluţiei încă le mai rememorează. Într-un colţ din nord-vestul ei, o serie de monumente spun nişte poveşti dureroase. O spirală a libertăţii tâşneşte sub forma unei sculputuri, pe un zid curbat adiacent sunt înscrise numele celor căzuţi pentru ea – o notă sumbră, nediminuată de zgomtoul skateboarderilor adolescenţi care sar pe la poalele lui. Un al treilea monument îşi aduce şi el aportul sub forma unui copac uscat, fără trunchi, săpat în bronz. Un al patrulea monument – un bărbat şezâmd, cu un tors sfărâmat, îl aminteşte pe Iuliu Maniu, fostul premier român care s-a opus regimului comunist şi care a murit într-una din închisorile sale.
Clădirea Comitetului Central domină piaţa la fel cum a dominat-o şi în 1989. O placă de pe uşa ei relevă faptul că ea şi-a schimbat numele şi scopul pentru care a fost construită. – acum ea este sediul Ministrerului de Interne. Dar îţi trebuie ceva mai mult decât o legitimaţie ca să-i ascunzi structurile din trecut ca sediu al Partidului Comunist sau ca punct central al revoluţiei din Bucureşti. Întrucât, deşi protestele au început la Timişoara, un oraş din vestul ţării, pe data de 16 decembrie 1989, această piaţă „a luat foc” cu adevărat pe 21 decembrie. În nişte imagini care pot fi cu uşurinţă urmărite pe internet, Nicolae Ceauşescu, dictatorul care a condus ţara timp de 24 de ani, a ţinut un discurs din balcon, menit să afirme că „totul este normal”, dar nu a făcut decât să toarne gaz peste foc.
Imaginile sunt încă remarcabile – deruta lui Ceauşescu, cei 100.000 de oameni care început să huiduiască şi să fluiere, uimirea unui om de 71 de ani în faţa unui asemenea protest, reacţia sa panicată, haosul transmisiei televiziunii de stat. În momentul când transmisia a fost întreruptă, a început şi revolta. Ea a fost obsrtrucţionată de soldaţi şi de Securitate (poliţia secretă).
Dar în zorii zilei de 22 decembrie, când au început noi demonstraţii, şi jocul a început: Ceauşescu a fugit la bordul unui elicopter de pe acoperişul Comitetului Central, dar el a fost silit să aterizeze şi a fost prins în oraşul Târgovidşte, aflat la 80 km. nord de Bucureşti. Împreună cu soţia sa, el a fost acuzat de genocid chiar în ziua de Crăciun, cei doi fiind împuşcaţi de un pluton de execuţie.
Dintr-un anume punct de vedere, România s-a îndepărtat de „epoca Ceauşescu” – este membră a UE începând din 2007. Dar din alte puncte de vedere, fantomele acelei epoci încă mai bântuie. Explorând Bucureştiul, încă mai vezi un oraş trinbutar Blocului Estic. Giganţi arhitecturali îi flanchează străzile, iar pe larga stradă Ştirbei Vodă, două epave de pe vremea lui Ceauşescu pot încă fi văzute sub soarele slab de iarnă. Erau încă în construcţie pe vremea când tiranul a fost înlăturat şi nu au mai fost niciodată terminate.
Lucrărările au continuat în privinţa celei mai grăitoare moşteniri de pe vremea lui Ceauşescu. S-ar fi putut întrerupe – întrucât, în 1989, ea era terminată doar pe jumătate, dar atâ\ţia bani fuseseră risipiţi pentru Palatul Parlamentului, încât întreruperea ar fi fost cel puţin la fel de riscantă ca şi continuarea lor. Pe vremea finalizării sale, în 1997, acest monstru demn de un Gargantua, având 1100 de încăperi, îi costase pe contribuabili 3 miliarde de euro.
Considerată drept un tribut colosal adus regimului lui Ceauşescu, dar şi un obiectiv guvernamental, clădirea a devenit sediul parlamentului naţiunii moderne. Dar ea emană o ameninţare totalitară care nu poate fi ascunsă. Îmi trebuie cinci minute ca să o ocolesc cu maşina; mult mai mult îmi trebuie ca să mă plimb prin ea. Ghidul nu îi arată nicio simpatie în timp ce mă conduce prin nesfărşitele sale coridoare şi prin nenumăratele săli – fiecare dintre ele „cocoşate” de nişte cabdelabre şi de nişte ornamente cu al căror preţ s-ar fi putut hrăni şi educa de sute de ori sărăcimea României. După un tur de numai două ore prin clădire, vâzusem numai cinci la sută din ea.
Şi totuşi, ar fi greşit să susţii că Bucureştiul este definit doar de fantomele comuniste. Dansul fântânilor de pe Bulevardul Unirii – nişte accesorii care amintesc de vechea poveste a „Parisului din Est” – şi Strada Smârdan trăiesc visul capitalist. Luminile sclipesc în momentul când intru în retaurantul Beef Room de pe strada Doamnei. Când umbrele zilei de ieri sunt atât de persistente, orice nouă strălucire este binevenită.
Articol de Chris Leadbeater
Traducerea: Alexandru Danga
