România anilor 1945-1964 era asurzită de strigătele „luptei de clasă” ce lovea femeile indezirabile regimului, de la eleve inocente până la susţinătoare înfocate ale rezistenţei anticomuniste. „Burghezele” ori „chiaburele” satelor – numite la fel, „duşmance ale poporului” – erau arestate, anchetate prin metode sălbatice, apoi aruncate în temniţe.
Ana Simion (n. 1920) din Nucşoara, judeţul Argeş, a fost, alături de sora ei Marina Chirca, una dintre principalele ajutoare ale grupului de rezistenţă anticomunistă din zonă condus de Toma Arnăuţoiu. Pe fraţii Arnăuţoiu şi pe ceilalţi Ana i-a ajutat cu hrană şi medicamente, i-a adăpostit în beciul casei când a fost nevoie, i-a informat periodic despre mişcările trupelor de securitate care îi căutau. A fost arestată prima dată în 1949, condamnată la 5 ani de închisoare şi dusă la Piteşti, apoi Jilava şi Mislea. Întoarsă în sat în 1955, ea a reluat legăturile cu fugarii din munţi, până la prinderea acestora. În 1958 a fost arestată din nou şi ea şi condamnată la 10 ani de detenţie. A ajuns din nou la Piteşti şi la închisoarea de femei de la Mislea, apoi la Văcăreşti. Dârzenia ei a fost aceea a multor femei din satele României care, riscându-şi libertatea şi viaţa, au susţinut din umbră sau făţiş grupurile de rezistenţă înarmată din aproape toate zonele muntoase ale ţării.
„Am murit în mâinile lor”
„M-au luat şi m-au dus în pădure, aci, vizavi, […] şi m-a luat unul în spinare şi unul [mă bătea] cu parul. <Unde este fugarul Gheorghe Mămăligă?>… şi ştiam că e la ei, [la soră-mea acasă]… Eu: <Nu ştiu, nu ştiu!> Şi, cu parul, m-a bătut o zi întreagă, până asupra serii. Unul din ei a fugit, că i-a fost milă. Au trecut nişte pădurari şi au strigat: <Ce omorâţi lumea? Lăsaţi fata, că nu a făcut nimic!> Şi pe urmă m-au luat cu ei, aşa cum eram, dezbrăcată, cum m-am dus după cai. Şi nu era pod acolo, la o gârlă, am vrut să sar în gârlă, ei m-au ţinut, m-au suit în maşină, m-au dus la Câmpulung.
Acolo, la anchetă era unul, Cârnu – ăsta m-a bătut rău, căpitanul Cârnu! […] M-a bătut şi la tălpile picioarelor, mi-a făcut şi dâre, m-a lăsat şi cu capul în jos şi pe urmă mă băga într-un beci. În beci era apă, întuneric… am stat în apă până în genunchi. Două săptămâni de zile nu am mâncat nimic, numai în apă am stat! Mă scotea la bătaie noaptea, mă ducea în beci, mă scotea la bătaie, mă ducea în beci… Până când s-au dus tata şi mama, două săptămâni au trecut, tata s-a dus la Miliţie şi a spus: <Unde este fata noastră? Că ne-aţi luat-o de acasă…> <Lasă, că îi dăm drumul>, zice, <vine, e la noi.> După două săptămâni de zile mi-au dat drumul, mai mult moartă. […] Au mai trecut două săptămâni, în noaptea de Crăciun m-au luat iară, aşa, bolnavă. […]
Şi m-au dus în gară la Sfântul Gheorghe, patru securişti din Piteşti, două săptămâni de zile au bătut la mine, pe masă întinsă. Nu am mâncat nimic, mă trânteau pe un veceu, pe nişte geamuri, acolo am stat. Şi după două săptămâni de zile am murit în mâinile lor! Au zis [securiştii]: <Asta ştie, dar nu vrea să spuie>, zice, <hai să o ducem în câmp, să îi luăm pielea, să îi dăm sare!> Unul a zis: <Nu, că ţine lumea din sat la ea>. Unul zice: <Lasă, că sunt eu martor!> Ploscaru a zis, l-am auzit: <O zvârl eu înaintea trenului! Spunem că a călcat-o trenul, că a tranversat linia şi a călcat-o trenul…> Altul: <Nu putem fără ordinul colonelului!>… Şi am murit în mâinile lor şi au adus doctorul din sat. Doctorul m-a găsit pe jos, ce le-o fi făcut nu ştiu. […]
Şi a venit colonelul la 12 noaptea. […] S-a uitat la mine lung, a zis: <Luaţi loc…> Dar [eu eram de la bătaie] neagră toată, şi pe faţă, şi pe spate! <Uite cum omorâţi dumneavoastră lumea>, zic, <că eu nu ştiu nimic!> S-a uitat la mine, lung: <Luaţi loc pe scaun!> Nu am putut să stau. Atunci a scos două pastile din buzunar, că îi era milă de mine, [mi le-a dat] de imediat mi-am revenit. […] După aia, a pus un teanc de bani pe masă: <Uite, îţi dau banii ăştia, spune-mi de ei, [de fugari]!> <Păi ce să fac cu banii?>, zic, <eu nu plec de aici până când nu veţi prinde din ei. Dacă vă spun ei că eu am ştiut de bordeiul lor sau cine mai ştie, să mă împuşcaţi întâi pe mine, pe urmă pe ei!> M-a crezut colonelul […] şi mi-a dat drumul acasă. Acasă, când m-a văzut lumea… Şi pe urmă securitatea m-a luat iară şi am mai făcut iară câţiva ani.”
„Ne-au chinuit rău, ăştia, pe noi…”
„Am stat la Jilava un an – să ne coacem acolo, moarte de om! Cu geamurile văruite, cu tinetele în cameră, […] 60 de persoane, pe rogojnă stăteam. Şi aici era un cearşaf şi erau hârdaie unde mâncai, unde făceai nevoile… […]
Şi de la Jilava, după un an de zile unde v-au dus?
La Mislea, regiunea Ploieşti. Era schit de călugări şi ne-a cazat acolo şi am lucrat, lucram, de dimineaţa până seara, confecţii – aduceau ei – croitorie, 15 cămăşi făceam pe noapte, […] de seara până dimineaţa, pe două schimburi lucram, că nu încăpeam, că eram 500 de persoane.
Şi ziua puteaţi să vă odihniţi, vă dădeau voie?
Atuncea ne puneau să descărcăm maşina de cărbuni. Dormeai… cu Dumnezeu, drăguţul, acolo moţăiai şi trebuia să faci cu centimetrul… m-au băgat şi la carceră când nu a mers maşina într-o noapte şi am stat şi acolo în picioare, ca în sobă. Mi-au dat o cană de apă caldă şi o felie de pâine. Ne-au chinuit rău, ăştia, pe noi. […] Păi, am stat la Piteşti, ne-au dus iară la Mislea, acolo, şi de acolo m-am eliberat, de la Mislea, în ’64.”
[Interviu de L. Ivaşcu şi M. Conovici, 2000]
