Menționat de filosoful grec din secolul al IV-lea î.Hr, Teofrast, care descrie în lucrările sale peste 500 de specii de plante din zonele Mării Mediterane și Oceanului Atlantic, plantat de călugarii italieni, în secolul al XV-lea, în grădinile mânăstirilor, de unde se crede că i-au dus și în Anglia, ghiocelul (Galanthus nivalis) este recunoscut ca simbol al primăverii și al renașterii naturii. La opera lui Teofrast avea să facă referire peste secole, în 1583, botanistul flamand Rembert Dodoens, descriind mica floare albă, semnalată de asememea de botanistul englez John Gerard în lucrarea sa ilustrată Herball (sau Generall Historie of Plantes), din 1597, în care atribuia originea plantei în Italia. Biologul francez Jean-Baptiste Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamarck, l-a descris în Enciclopedia sa, iar numele generic de Galanthus nivalis i-a rămas astfel de la botanistul suedez Carl Linnaeus sau Carl von Linné, părintele ecologiei moderne, care, în anul 1735, a descris floarea în cartea sa Specia Plantelor, asemănând-o cu zăpada.
Legende și povestiri s-au țesut de-a lungul timpului în jurul florii albe a speranței și purității. Între istorisirile creștine, una îl descrie ca fiind prima floare de pe Pământ, alta face din el un simbol al speranței, pe vremea când Adam și Eva au fost izgoniți din Rai, ajungând pe Pământul acoperit de frig. Când Eva își pierduse nădejdea că iarna aspră nu se mai termina, un înger a transformat o parte din fulgii de zăpadă care cădeau din cer în flori de un alb imaculat, iar vederea acestora i-a redat Evei speranța. Semnificația creștină atribuită florii avea să fie asociată mai târziu cu Fecioara Maria, ghiocelul fiind un simbol al purității și neprihănirii. O legendă romană istorisește că zeiţa Primăverii, Flora, a organizat o sărbătoare a tuturor florilor și anotimpurilor și le-a dat straie strălucitoare, dar nu toate au fost mulțumite. Vara, Toamna și Primăvara și-au găsit repede florile partenere, dar nimeni nu a vrut să stea cu Iarna. Numai ghiocelul a acoperit-o cu mantia sa albă și, de atunci, iarna îi mulțumește binevoitoarei flori adăpostind-o de frig. O povestire germană reia tema, dezvăluind cum, în vremuri străvechi, zăpada căuta o culoare pe care s-o împrumute, dar nicio floare nu a vrut să-i dea din culoarea sa, însă ghiocelul s-a milostivit de ea. Atunci, recunoscătoare, zăpada i-a îngăduit să înflorească la sfârșitul iernii. O altă povestire populară spune că ghiocelul, sătul să vadă cum iarna chinuia oamenii și animalele cu vitregiile sale, a ieșit de sub zăpadă ca să vadă ce se întâmplă. Pentru îndrăzneala lui, soarele l-a încălzit cu razele sale, topind zăpada, și de atunci floarea are mereu curajul să străpungă pământul înghețat și să iasă la lumină. Istoricii au identificat ghiocelul ca fiind planta cu rădăcina neagră și petale albe, înzestrată cu puteri magice, pe care zeul Mercur i-o dă lui Ulise pentru protecție, în Odiseea lui Homer. Tot despre folosirea florii în scop medicinal stă mărturie o veche poveste care spune că, într-un sat uitat de lume, la sfârșitul iernii, un copil s-a îmbolnăvit și avea nevoie de ierburi și flori din pădure. Sora lui a plecat să caute leacurile vindecătoare, dar totul era acoperit de zăpadă. Când nu mai spera, de sub stratul de zăpadă au început să apară ghiocei și ei au salvat viața copilului.
0, scrisă de danezul Hans Christian Andersen, celebru pentru basmele sale, urmărește soarta florii de la ieșirea la lumina zilei, la momentul când a fost ruptă de o frumoasă copilă și pusă într-o scrisoare parfumată, astfel pornind într-o lungă călătorie, în geanta unui poștaș. Scrisoarea a fost deschisă și citită de cel căruia îi fusese adresată, apoi aruncată pe jos. O servitoare a găsit-o și a așezat-o într-una din cărțile de pe masă și ghiocelul a ajuns din nou la loc de cinste, printre versuri. Poetul și nuvelistul englez Walter de la Mare, care a folosit des simbolistica ghiocelului, i-a dedicat un poem în care îl descrie ca pe o cupă inversată și transformată într-o diademă cu trei petale. Poetul scoțian de secol XIX, George Wilson, își încheie poemul „Originile ghiocelului” transformând floarea într-un simbol al speranței apropierii zilelor senine. Dar nu toate culturile văd ghiocelul ca pe un simbol al speranţei şi renaşterii. În Anglia victoriană exista superstiția că, dacă vedeai un ghiocel, acesta avea să aducă ghinion și chiar moarte, unul dintre motive fiind că era găsit în cimitire, altul că bulbii florii pot fi otrăvitori. Floarea a generat și istorii anecdotice în Marea Britanie, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, când englezii îi ironizau numindu-i ghiocei (snowdrops) pe soldații poliției militare americane staționate în Regat înaintea invaziei pe continent, deoarece purtau o caschetă albă și mănuși albe, în contrast cu uniformele lor kaki. Peste ocean, în SUA, ghiocelul îşi împarte simbolismul cu garoafa, ambele fiind specifice lunii ianuarie.
Cristina Zaharia, RADOR
