Am luptat pe Frontul de Est  (XIV)… – „La Stalingrad tancurile sovietice se auzeau că vin, da’nu le vedea nimeni”

de Octavian Silivestru

În 1942, trupele germane au înaintat în interiorul URSS pe un front imens, care ținea de la Leningrad până la Stalingrad. După ce  înaintarea germană a fost oprită în fața Moscovei, Comandamentul german  a hotărât ca lovitura principală să fie dată la Stalingrad. Se dorea cucerirea acestui oraș pentru că era un puternic centru industrial și un punct strategic așezat pe fluviul Volga, care lega zona Mării Caspice de nordul Rusiei. Cucerirea lui ar fi fost și o lovitură propagandistică – orașul purta numele conducătorului sovietic Iosif Vissarionovici Stalin. Sovieticii au reușit să se baricadeze în oraș și să respingă toate atacurile germane. După mai multe luni de pregătire, la 20 noiembrie 1942, sovieticii  au lansat un atac puternic sprijiniți de artilerie și tancuri. Atacul a fost îndreptat spre sudul frontului unde, alături de germani, Armata 3 Română ocupa firave  poziții de apărare. După o zi de lupte grele, frontul a fost spart de ruși.   Înconjurați, rămași fără alimente și cu muniție puțină, peste 30.000 soldați români au fost luați prizonieri. În grupuri mici,  puțini români au reușit să se strecoare printre unitățile sovietice.  Dintre cei care au scăpat de încercuire s-a aflat și juristul Vladimir Boantă – sublocotenent de cavalerie.


La Stalingrad frontul părea stabilizat. Vedeam din ce în ce mai puţin armată germană și  slăbise foarte mult activitatea aviaţiei germane.  În schimb,  apăruseră avioane rusești foarte iuţi, care pe urmă am aflat că se numeau “Iak”. Și “Iak”-urile astea au constituit pentru mine o surpriză neplăcută. Erau foarte iuţi, spre deosebire de vechile avioane rusești despre care  spuneam: “Trece iar motocicleta!” pentru că făceau un zgomot ca de motocicletă şi erau lente. Armata Română a străbătut întinderi nesfârşite. Noi eram la 12 km SV de Stalingrad. Având mereu pierderi, care n-au putut să fie compensate prin aducere de noi trupe, ajunsesem o linie foarte subţire.   Soldații români erau așezați  la 15 m, dacă nu la 30 m unul de altul. Eram așezați în nişte gropi rotunde, nisipoase, cu o armă în mână pe care nu puteam s-o manevrăm  pentru că dinăuntru îngheţa unsoarea. Oamenii erau foarte slăbiţi, alimentaţie mizerabilă, prost îmbrăcaţi. În Stalingrad nu era propriu-zis decât o divizie din partea noastră, plus armata germană a lui  [Friederich] Paulus. În total erau vreo 300.000 de oameni acolo. Stalingradul se întindea de-a lungul fluviului Volga. Orașul avea cam 40 km lungime și 20 km lăţime. 

AFP PHOTO HO/GEDENKSTAETTE SEELOWER HOEHEN (Photo by HO / GEDENKSTAETTE SEELOWER HOEHEN / AFP)

Nu era  ocupat decât centrul lui. Capetele s-au aflat tot timpul în mâna trupelor ruseşti. (…) Trupele române se întindeau, începând din Stalingrad, în ordinea următoare: Divizia a 2-a, Divizia a 1-a şi Divizia a 4-a, care era ultima. De la acest punct, unde se termina Divizia a 4-a şi până la Astrahan, unde se varsă Volga în Marea Caspică… erau vreo 400 km, care era “ţara nimănui”. Era Stepa Kalmucă unde satele erau la distanțe mari unul de altul.  Doar rușii care cunoșteau aceste ținuturi făceau dese incursiuni ca să cunoască  bine situaţia din aşa-zisul “spate” al frontului.  La Stalingrad, frontul era constituit din  linia  de trăgători de care am vorbit  – oamenii erau așezați în gropi individuale la distanţe mari unul de altul. Înapoia lor, la o distanţă  calculată potrivit ştiinţei militare, era stabilită poziţia artileriei şi a armelor grele.

După asta, urma poziţia comandamentelor.  Cu care se termina totul. Bătălia de la Stalingrad a început  într-o dimineaţă cu o ceaţă foarte deasă –  nu se vedea la 3 m. Sovieticii  au pornit către poziţiile noastre cu tancurile, urmate de ostaşi, care erau bine îmbătaţi, încălziţi, urcaţi pe maşini. Erau înarmați  în bună parte cu arme automate, cu pistoale mitralieră cu 72 de focuri… Au înaintat fără să fie văzuți. [Tancurile sovietice] se auzeau că vin, da’nu le vedea nimeni. Şi când tancurile sovietice au trecut   peste  gropile  în care se afla ostaşul român, acesta s-a aplecat ca să nu-l calce – rușii nici nu se preocupau  de un singur om….  Și soldatul român cu ce-ar fi tras?! Cu o carabină de-a noastră? Nu! Aşa au trecut sovieticii de prima linie. Au ajuns la poziţia artileriei, ale căror tunuri au fost călcate de tancuri şi distruse, după care au înaintat până la linia comandamentelor militare. Unde generalii au scăpat cum au putut. De pildă, generalul Mihăescu, care era comandantul Diviziei 1, am aflat că şi-a pus o pătură în cap şi a fugit prin fereastra din spate… Și cu asta bătălia s-a terminat. Rușii s-au oprit, după care au început să facă aşa-zisa “curăţare” a câmpului de luptă. Adică pe cei pe care i-au  întâlnit nas în nas, i-au prins, i-au declarat prizonieri. Alţii care  au trecut pe lângă ei fără să fie văzuţi au scăpat din încercuire.

[Interviu realizat de Emilian Blînda, 1995]