“La Oslo nu putea să fie o Legaţie prea mare.”
Cu țările scandinave (Finlanda, Norvegia, Suedia) România a stabilit relații diplomatice la rang de legație în primele decenii ale secolului trecut: cu Suedia la 18.03.1916; cu Norvegia la 20.04.1917 și cu Finlanda 28.06.1920. După ce Norvegia a fost ocupată de trupele germane, Legația Română de la Oslo a fost închisă la 11.07.1940. Unul dintre diplomații români care a asistat la pătrundrea trupelor germane în Oslo și la închiderea Legației României a fost Alexandru Leist.
“După ce a fost închisă Legația de la Tallinn eu am fost numit la Helsinki. Am plecat cu un vaporaş la Helsinki. Acolo, altă lume! Am observat imediat… că era mai luminos…era mai curat decât la Tallinn. (…) Helsinki era un oraş frumos, ţara era frumoasă. Am stat acolo până în iarna lui ’39… a mers totul bine până când a început războiul [cu sovieticii]. Au fost şi bombardamente… Îmi intrase în cap că dacă am primit [de la Legație] câteva lucruri confidenţiale, trebuie să am grijă de ele, așa că îmi luam valijoara cu dicţionare [codurile pentru corespondență] şi cu ce mai era în valiza aceea şi fugeam şi mă adăposteam sub un pom, nu departe de locuința mea. Războiul n-a durat decât până în aprilie. Scurt timp după ce s-a terminat războiul cu rușii a venit telegrama că era nevoie de mine… la Oslo. Deci, m-am dus la Oslo. Cei din jurul meu spuneau:”Păi, o iei de la capăt acolo!” Într-adevăr, chiar în pima dimineaţă, mi se telefonează de la Legaţie – eram sub duş la hotel: “Vin nemţii!” Zic: “Făceţi-vă şi voi acolo un adăpost, sprijiniţi pivniţa…”
Într-adevăr, au făcut treaba aceasta până am venit eu, dar au sprijinit-o aşa de bine că au umflat pardoseala! Nemţii veneau încetul cu încetul, cum vine o trupă care ocupă. Însărcinatul cu afaceri de acolo tremura că soţia era englezoaică, dar asta era o prostie că doar avea paşaport diplomatic. Dovadă este că el a trecut prin liniile nemteşti, şi-a luat maşina şi bagajul, a lăsat Legaţia și prin liniile nemţeşti s-a dus ….După nu ştiu cât timp a venit înapoi cu învoirea nemţilor. Deci, au intrat nemţii în Oslo, au instalat nişte puşti mitraliere prin centru. La Oslo nu puteam să adorm până nu lansau englezii “pomul de crăciun” şi nu trăgea artileria germană de pe coastă. Pe urmă era linişte… În scurt timp după ce au venit nemţii, eu am zis că Legaţie nu mai există. Am întrebat la minister ce fac şi am propus ce să fac cu mobilierul Legaţiei. N-am primit nici un răspuns. Din propie iniţiativă am vândut mobila unui colonel neamţ care a făcut un punct de comandă [în clădirea Legației]. Vă daţi seama că la Oslo nu putea să fie o Legaţie prea mare. Era o casă cu etaj, nu prea multe încăperi. (…) Pe mine nu m-a interesat. Eu am întrebat [la București] ce să fac. Nu mi-au răspuns….Nu puteam lăsa nemţilor cadou o avere. N-am avut neplăceri. De altfel, eu sunt de bună credinţă, nu mi-e frică! Ăsta a fost întotdeauna principiul meu!
Am venit la Bucureşti toamna. Aveam permis [pașaport diplomatic], am trecut în sudul Norvegiei şi după aceea am trecut cu un ferry boat spre Germania…..Ştiu că am ajuns în nordul Germaniei. De acolo am mers cu trenul până la Berlin…am stat la un hotel chiar lângă Friedrichstaadt Bahnhoff… Mi-am permis să stau câteva zile la Berlin. Eu eram învăţat de la ăia din nord și când am plecat [le-am spus]: “Eu am plecat. Bonjour şi la revedere. Mulţumesc!” La Berlin când mi-am luat bagajul, pe culoar era aliniat personalul etajului, 3-4 persoane. Fiind de pe asfaltul Bucureștiului eu am înţeles [ce vor], le-am mulţumit frumos şi în gând mi-am zis: “Mă apropii de ţărişoara noastră, ţara bacşişului!” [Până la București] am venit cu trenul. Fapt este că de îndată ce am început să mă apropii de ţară, am început să mă bucur! Eu ştiam ce mă aşteaptă [financiar], pentru că una este leafa din exterior şi alta este leafa din Centrală. Economii nu aveam…. pentru că… eu mi-am zis: “Sunt funcţionar, am voie să trăiesc din leafă!” Știam ce mă aşteaptă! Dar, cu cât mă apropiam mai mult de Bucureşti, am început să mă bucur! La Bucureşti am stat din toamna lui ’40, tot anul 1941, până în februarie 1942 și am lucrat la Direcţia Personal (….) după care am fost trimis la Consulatul României de la Milano”.
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1997]
