Marţi, 21 iunie, se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Take Ionescu, remarcabil om politic, orator de excepţie, personalitate proeminentă a istoriei noastre. S-a distins, în mod deosebit, mai ales în politica externă, a militat pentru cauza naţională românească, fiind unul dintre cei care au constribuit substanţial la crearea României Mari.
Take Ionescu (pe numele la naştere Dumitru Ioan) a venit pe lume la 13 octombrie 1858, la Ploieşti, tatăl său, Ghiţă Ioan, fiind negustor de cereale, iar mama, Eufrosina, era de origine aromână din Macedonia.
În toamna anului 1864, Take este înscris de tatăl său la pensionul „Geaniloni” din București pentru a urma clasele primare.
A studiat, apoi, la Liceul ”Sf. Sava” din Bucureşti, susţinând examenul de bacalaureat în 1875.
Bustul din cavoul lui Take Ionescu de la Mănăstirea Sinaia
A urmat, apoi, Facultatea de Drept la Paris, obţinând licenţa în anul 1879, şi doctoratul în drept, în 1881, obţinut cu ”Magna cum laude”.
A fost interesat să acumuleze cunoştinţe din domenii variate, drept, arte, literatură, filosofie.
În anii studenţiei, este captivat de viaţa politică românească, va susţine conferinţe în cadrul Cercului studenţilor români din Paris, va participa la dezbaterile Parlamentului, punând accent pe interesul său privind românii din afara graniţelor ţării.
În 1881, va reveni la Bucureşti, fiind admis ca avocat în Baroul Ilfov.
Va scrie la ziarul ”Românul” al lui C.A. Rosetti, se va evidenţia şi mai mult prin talentul său oratoric, şi va fi remarcat de Ion C. Brătianu, drept urmare va deveni membru al Partidului Naţional Liberal şi deputat din partea acestei formaţiuni.
În urma unor controverse, în anul 1888 va părăsi pentru scurtă vreme PNL, candidând ca independent la alegerile din acel an, obţinând un loc la un colegiu electoral din Craiova.
Va excela şi în Parlament prin talentul său oratoric, însă se va remarca şi prin articole de presă, publicând în ”Românul” sau în săptămânalul de limbă franceză ”La Roumanie politique, literaire et economique”.
Spre pildă, în decembrie 1890, va publica în „Românul” un material privitor la unitatea naţională a românilor, în care vedea poporul român în integralitatea sa, considerând unitatea naţională ca o realitate incontestabilă. În concepţia sa, Regatul României constituia un centru de coagulare a aspiraţiilor naţionale, Regatul însuşi trebuind să fie intens preocupat de soarta românilor din afara hotarelor sale, aflaţi sub dominaţia directă a imperiilor vecine.
Take Ionescu era îngrijorat în mod deosebit de soarta românilor basarabeni, din cauza lipsei oricăror drepturi la viaţă politică naţională, dar în egală măsură şi de românii transilvăneni, aflaţi în lupta pentru afirmarea drepturilor lor.
În anul 1891, Take Ionescu devine membru al ”Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor” şi va accede în Partidul Conservator.
Va fi, pe rând, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (noiembrie 1891 – octombrie 1895 şi aprilie 1899 – ianuarie 1900) – poziţie din care a suţinut puternic, financiar, şcolile româneşti din Braşov, apoi ministru al Finanţelor (ianuarie – iulie 1900 şi decembrie 1904 – martie 1907).
Îşi va crea duşmani în cadrul conservatorilor, mai ales din cauză că sprijinul său puternic pentru românii transilvăneni contrasta puternic cu orientarea de politică externă a majorităţii copleşitoare din propriul partid.
Drept urmare, în anul 1908, părăseşte Partidul Conservator dând naştere unei noi formaţiuni politice, la 3/16 februarie 1908, Partidul Conservator-Democrat, al cărui lider devine.
A fost ministru de Interne în guvernul condus de Titu Maiorescu (octombrie 1912 – decembrie 1913), apoi s-a remarcat prin tonul de neutralitate de la începutul Primului Război Mondial, fiind partizan al intrării în acţiune de partea Antantei.
A iniţiat, alături de N. Filipescu, în 1914, ”Acţiunea Naţională” şi, în 1915, ”Federaţia Unionistă”.
Cavoul lui Take Ionescu de la Mănăstirea Sinaia
”Acţiunea Naţională” va milita pentru intrarea în război alături de Antantă şi a organizat mari manifestaţii şi întruniri la Bucureşti şi în alte mari oraşe din ţară. ”Federaţia unionistă” milita pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România.
La 11/24 decembrie 1916, în urma înfrângerilor militare din toamna anului 1916, s-a format la Iaşi un guvern de uniune naţională Ion I.C. Brătianu-Take Ionescu, ultimul fiind, începând din 10 iulie 1917, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Va demisiona, însă la începutul anului 1918, fiind, în opinia sa, inacceptabilă încheierea unei păci separate.
Cavoul lui Take Ionescu de la Mănăstirea Sinaia
În vara anului 1918, Take Ionescu pleacă la Paris, fiind însoţit de peste 200 de prieteni şi cunoscuţi oameni politici, iar în august va crea acolo Consiliul Naţional Român Provizoriu. La 20 septembrie/3 octombrie 1918 a proclamat formarea Consiliului Naţional al Unităţii Române, organ reprezentativ al poporului român, al cărui preşedinte era Take Ionescu, acesta fiind recunoscut de guvernele Franţei, SUA, Marii Britanii şi Italiei drept exponent al intereselor poporului român.
Take Ionescu a avut întrevederi cu George Clemenceau, prim-ministru al Franţei, cu alţi oameni politici francezi precum Aristide Briand şi Paul Deschanel, apoi, împreună cu Nicolae Titulescu, a fost primit în audienţă de prim-ministrul David Lloyd George.
Excepţional este portretul pe care i l-a dedicat George Clemenceau: ”Take Ionescu este un om care poate fi pe drept cuvânt numit european, un mare european, deşi român până-n măduva oaselor, având pentru ţara sa cea mai înaltă şi legitimă ambiţie”, iar Winston Churchill l-a caracterizat ca fiind ”omul care vedea întotdeauna clar şi just”.
La 13 iunie 1920, Take Ionescu devine ministru al Afacerilor Străine în guvernul Averescu, iar la 17 decembrie 1921, devine preşedintele Consiliului de Miniştri, timp de o lună.
Principalele lucrări publicate de Take Ionescu au fost: „La cession des créances, Paris”, 1878, „De la condition de l’enfant naturel dans la législation romaine”, Paris, 1881, „Discursuri parlamentare”, București, 1887, „La politique étrangère de la Roumanie”, București, 1891, „Cestiunea macedoneană”, București, 1897, „Deux ans de finances roumaines: 1899-1901”, București, 1902.
A fost căsătorit cu Elisabeth (Bessie) Richards (1881-1919) – o relaţie care îi va atrage nu doar oprobiul familiei ci şi dezmoştenirea – şi cu Adina Olmazu (1919-1922) – care era cu 33 de ani mai mică decât el şi provenea dintr-o familie de mici boieri înrudiți cu Constantin Sărățeanu, membru al Regenței la sfârșitul anilor ’20.
În vara anului 1922, va vizita Italia, însă acolo se va îmbolnăvi de febră tifoidă.
Take Ionescu moare la Roma – în sanatoriul de pe Via Toscana – , la 21 iunie 1922, la vârsta de 63 de ani.
Trenul care i-a transportat rămășițele pământeşti spre ţară a fost primit cu urale de oficialii sârbi, în timp ce acesta le traversa țara, apoi, ajuns la București, trenul a fost întâmpinat de alte locomotive care și-au sunat sirenele la unison, în semn de respect pentru memoria ilustrului nostru om politic.
Sicriul, înfășurat în drapelul României, a fost depus la Ateneul Român, unde a rămas timp de mai multe zile, apoi cortegiul funerar, condus de însuşi Regele Ferdinand, a însoţit sicriul, situat pe un cheson, până la Gara de Nord din București, de unde a fost transportat pentru a fi îngropat la Sinaia, la 30 iunie 1922.
Take Ionescu îşi găseşte odihna de veci în curtea interioară a Mănăstirii Sinaia, lângă paraclis. Pe pereţii cavoului său de marmură, stau mărturie, ca un arc peste timp, citate din excepţionalele sale discursuri…
Postum, i-au fost publicate volumele „Take Ionescu, Corespondența cu Adina: 1917-1921”, Editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2010 şi „Take Ionescu, Amintiri – Discursuri pentru România”, Editura Fundației PRO, București, 2005.
