În fiecare an, la 10 noiembrie, este sărbătorită arma Artilerie, din cadrul Forțelor Terestre Române.
Artileria este una dintre cele mai puternice arme, destinată sprijinului cu foc al operaţiunilor forţelor luptătoare.
Termenul „artilerie” provine din verbul arhaic francez „artiller”, care înseamnă arta de a construi și mânui, pe timpul luptelor, diferite mașini de război.
Napoleon spunea: „Un comandant care nu știe să folosească această puternică armă din subordine, care nu are considerații pentru nevoile artileriei nu ar trebui să o comande niciodată”.
Cum a fost instituită această armă în istoria modernă?
Context
În anul 1843, domnitorul Țării Româneşti, Gheorghe Bibescu, călătorește la Constantinopol, iar la întoarcere primește de la sultan patru tunuri cu ţeava din bronz (calibru 80 mm) ca „să slujească întru paza bunei rânduieli şi liniştei obşteşti”.
Dominaţiile străine – îndeosebi dominaţia otomană şi a domniilor fanariote – slăbiseră potenţialul ei militar. E semnată și Pacea de la Adrianopol, în urma războiului ruso-turc din anii 1828-1829. În baza „Regulamentului ostăşesc pentru Miliţia naţională a Principatului Valahiei” şi a „Regulamentului pentru Miliţia naţională a Moldovei”, în anul 1830 s-a trecut la organizarea noilor oştiri pământene.
În anul 1835, Adunarea Naţională din Țara Românească a propus introducerea artileriei în organizarea armatei naţionale. Inițiatorii arătau că este necesară „cumpărarea de tunuri pentru desăvârşirea şi împodobirea organizaţiei regulatei oştiri ce avem, cum şi spre cuviinţa sărbătorilor naţionale, pentru un stat ca acesta, care şi mai înainte nu era lipsit de această podoabă”. Abia în anul 1841 este schițat un proiect de lege pentru constituirea primei baterii de artilerie. Proiectul exista, dar lipseau tunurile.
În 1843, la 10 noiembrie, prin Porunca Domnească nr. 198, după ce Gheorghe Bibescu primeşte de la sultan cele patru tunuri, s-a legiferat înfiinţarea primei baterii de artilerie a Țării Româneşti şi încadrarea acesteia cu ofiţerii, subofiţerii şi militarii necesari. Primul comandant al primei baterii de artilerie a fost căpitanul Pavel Lenz, iar locotenenţii Scarlat Ciocârlan şi Nicolae Haralambie erau primii săi subalterni.
În anul 1835, Moldova avea doar un singur tun. Abia în anul 1849, când noul domnitor, Grigore Al. Ghica, prezent la Constantinopol cu ocazia învestirii, primeşte din partea sultanului 5 tunuri, se constituie şi în Moldova prima baterie de artilerie. Era formată din 6 tunuri trase de atelaje cu câte 4 cai. Încadrarea a fost făcută cu ofiţerii şi militarii care efectuaseră pregătirea în Rusia precum şi cu ofiţeri şi soldaţi luaţi de la unitatea de infanterie din Iaşi.
Organizarea și dezvoltarea artileriei
Între 1843 și 1850 apar primele turnătorii proprii în Munţii Apuseni, iar tunurile încep să fie folosite.
În anii 1853-1854, bateriile de artilerie din Țara Românească şi Moldova participă la războiul ruso-turc, distingându-se prin precizia tragerilor executate în luptele de la Brăila, Gura Ialomiţei, Vadul Silistrei, Ostrov etc. După terminarea războiului, pentru o perioadă de aproape cinci ani, oştirile ţărilor române au rămas fără artilerie, pentru că trupele ţariste, la retragerea lor, au luat cu ele şi materialul cu care erau dotate bateriile române.
În anul 1855, pentru instruirea servanţilor din Moldova sunt aduse la Iaşi, de la Galaţi, două tunuri care recuperate din Dunăre pe timpul Războiului ruso-turc din anii 1828-1829.
În luna februarie 1857 au fost achiziţionate din Austria 6 tunuri, 2 obuziere, 8 chesoane, precum şi caii cu harnaşamentul necesar. Cu acest material a fost constituită o baterie de artilerie călare formată din 8 piese, comandată iniţial de căpitanul Filipescu şi apoi de căpitanul Tobias Gherghel. Această baterie a fost, de altfel, singura baterie existentă în Principatele Române până în anii Unirii.
După Unire, în anul 1859, ca urmare a faptului că Rusia a înapoiat principatelor tunurile luate în 1854, s-au constituit încă trei baterii de artilerie: una pedestră, în Moldova, comandată de căpitanul Enric Herkt, şi două în Țara Românească: una călare, sub comanda căpitanului George Manu, şi una pedestră, sub comanda căpitanului Nicolae Haralambie. Cele două baterii din Țara Românească s-au constituit în primul divizion de artilerie al Armatei române, al cărui comandant a fost colonelul Scarlat Ciocârlan.
Conform unui decret dat de domnitorul Cuza la 21 decembrie 1860, cele patru baterii existente s-au contopit, constituindu-se astfel primul Regiment de artilerie al Armatei române moderne (organizat pe două divizioane), al cărui comandant a fost maiorul Tobias Gherghel. Ajutorul şefului regimentului a fost numit maiorul Haralambie Nicolae, şeful divizionului întâi a fost numit căpitanul Herkt Enric, iar şeful divizionului al doilea a fost numit căpitanul George Manu. La 26 august 1861, colonelul Ion Ghica, noul ministru de război al Principatelor Unite, adresează domnitorului Al.I.Cuza un raport în care subliniază necesitatea înfiinţării unei fabrici de armament:
„Astăzi când înălţimea Voastră doreşte ca armata să ajungă scopul pentru care ţara a creat-o, astăzi când suntem în ajunul organizării unei capsulării şi fonderii de proiectile, dezvoltarea ce va lua prin aceasta stabilimentele de material de artilerie nu mai permite a le lăsa în starea în care se află”.
Astfel, el propune propune înfiinţarea „Direcţiei stabilimentelor de material de artilerie” care să se ocupe cu: construirea trăsurilor de artilerie (chesoane şi antetrene, pentru transportul muniţiei), depozitarea şi repararea armelor, fabricarea de pulbere, depozitarea pulberii, turnarea proiectilelor de artilerie. Este emis Înaltul Ordin de zi nr. 254 pentru centralizarea „atelierelor, fabricilor de pulbere, capsulăria şi fonderia din diferite părţi ale ţării, sub numirea de Direcţia stabilimentelor de materiale ale artileriei”.
La 23 noiembrie 1861, în baza aprobării domnitorului Al.I.Cuza, este emis Înaltul Ordin de zi nr. 344 prin care Direcţia Stabilimentelor de material de artilerie se organizează pe 3 secţii: Pirotehnie, Arsenalul de construcţii al armatei şi Fabrica de pulbere.
Apar primele reglementări privind conducerea, instrucția și folosirea în luptă a artileriei
În 13 mai 1860 apare „Legea pentru instrucţiunea armatei Principatelor Unite Române” cu modificări importante privind statutul corpului subofiţerilor de toate armele. Documentul prevedea înfiinţarea la Bucureşti „de detaşamente model de toate armele pentru formarea de instructori ai armatei” (care erau subofiţeri n.a.).
În septembrie 1860 este publicat în Monitorul Oastei primul regulament de trageri pentru Artileria Română, întocmit de maiorul George Manu şi intitulat „Teoria dării”. Semnificativ pentru acel timp este faptul că acest regulament (constituit, de fapt, dintr-un ciclu de studii al autorului) a tratat probleme actualitate pentru noua etapă de organizare a artileriei române. Astfel, au fost abordate: principiile organizării artileriei, organizarea instrucţiei de specialitate şi a tragerii, executarea focului asupra obiectivelor fixe şi în mişcare, explicarea fenomenelor de balistică interioară şi exterioară pe bază de scheme şi schiţe etc.
În decembrie 1860 este publicată „Legea organizării puterii armate”. Astfel, în cadrul Armatei Române se constituie „Corpul de artilerie”, compus din Statul Major al armei şi unităţile de artilerie. În fapt, nucleul statului major al artileriei a luat fiinţă abia în anul 1862, după unificarea ministerelor de război din ambele Principate, când s-a centralizat evidenţa personalului şi muniţiei. Tot în acest an, în octombrie, se înfiinţează „Inspectoratul armelor speciale”, care are ca sarcină conducerea instrucţiei în unităţile de artilerie şi geniu şi supravegherea activităţii productive în întreprinderile de fabricat muniţie şi armament şi în atelierele de reparat tehnica de luptă.
În septembrie 1864 este tipărit şi transmis la unităţile de artilerie „Regulamentul asupra manevrelor şi evoluţiilor bateriilor înhămate de tunuri de patru, ghintuite”. Regulamentul cuprindea o serie de prevederi pentru instrucţia întrunită a bateriei de artilerie, trecerea de la o formaţie la alta, punerea în poziţie de tragere, modul de executarea focului în diferite forme ale luptei, părăsirea poziţiei de tragere şi deplasarea bateriei într-o altă poziţie.
În octombrie 1865 apare „Regulamentul asupra serviciului la gurile de foc ghintuite”, în baza căruia s-a executat serviciul la tunuri în unităţile de artilerie ale armatei române. Regulamentul includea noțiuni tehnice privind elementele traiectoriei, corecţia de derivaţie şi unghiul de teren şi de înclinaţie a roţilor, descrierea şi mânuirea înălţătorului, modul de apreciere a distanţei, funcţiile servanţilor la tun, instrucţia întrunită a acestora, instrucţia plutonului de artilerie etc.
În octombrie 1867 este tipărit „Regulamentul exerciţiilor tunarului călare”, pe baza căruia începe să se execute instrucţia călare în unităţile de artilerie ale armatei române.
Încep instructajele militare de specialitate pentru ofițerii de artilerie
În mai 1872, în baza propunerilor generalului Ion E. Florescu, ministrul de război, în cadrul Scolii Militare de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, s-a înfiinţat, prin Înaltul Decret nr. 824/1872, o secţie pentru armele speciale, între care a fost şi artileria. Astfel, Școala Militară de de Infanterie şi Cavalerie (înfiinţată în anul 1847 este destinată pregățirii elevilor urmând două direcţii: ca ofiţeri în arma infanteriei şi cavaleriei, şi pregătirea, apoi, a ofiţerilor-elevi care urmau specializarea în armele artileriei şi geniului.
Conform Înaltului decret nr. 1283 din 19 iulie 1872, intră în vigoare „Regulamentul şcolilor regimentare, divizionare, şcolilor fiilor de militari, şcolii militare de infanterie şi cavalerie, şcolii speciale de artilerie şi geniu şi şcolii ofiţerilor de orice armă”.
La 10 octombrie 1872, prin Înaltul Decret nr. 1900, se înfiinţează corpul guarzilor de artilerie şi geniu, format din trei categorii de guarzi: clasa I, asimilaţi gradului de căpitan, clasa a II-a, celui de locotenent, clasa a III-a, celui de sublocotenent. Cadrele pentru funcţiile de guarzi de artilerie nu erau pregătite în şcoli, ci se calificau în unităţi, asemenea sistemului folosit pentru calificarea personalului administrativ, pentru perioada respectivă. Datorită acestui fapt, cadrele recrutate pentru aceste funcţii purtau în perioada de calificare denumirea de „elevi guarzi”, fiind asimilaţi la drepturi ca sergenţii sau subofiţerii. Documentul stipula că în funcţia de guarzi artilerie clasa a III-a puteau fi numiţi sergenţii care aveau stagiul militar satisfăcut, precum şi cei care aveau cel puţin trei ani de serviciu militar, din care unul în gradul de sergent, dar cu obligaţia susţinerii unui examen de calificare.
În luna septembrie 1875 se desfiinţează „Inspectoratul armelor speciale” şi apare „Inspectoratul artileriei”, la conducerea căruia este numit colonelul George Manu.
Încă un document pe calea perfecționării: Ordinea de bătaie a artileriei stabilită prin Înaltul Decret nr. 1945 / 9 octombrie 1876.
Pentru artilerie s-a stabilit următoarea ordine de bătaie:
Secţia artilerie din Marele Cartier General, încadrată de colonelul Eracle Arion şi maiorul Dimitrie Dumitrescu-Maican;
Artileria Diviziei 1 infanterie, formată din 2 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant I.Carp;
Artileria Diviziei 2 infanterie, formată din 5 baterii din Regimentul 2 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant locotent-colonelul Alexandru Coslinski;
Artileria Diviziei 3 infanterie, formată din 4 baterii din Regimentul 1 artilerie şi o coloană de muniţii, comandant colonelul Enric Herkt;
Artileria Diviziei 4 infanterie, formată din 3 baterii din Regimentul 1 artilerie, comandant locotenent-colonelul Nicolae Dabija;
Rezerva de artilerie, formată din 6 baterii de artilerie şi o coloană de muniţie.
În baza Înaltului decret nr. 267 din 18 aprilie 1877, toate regimentele de artilerie sunt încadrate cu medici, farmacişti şi veterinari.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi până la Războiul pentru Independenţă din anul 1877 s-au pus bazele organizării artileriei române moderne, înzestrării acesteia cu tehnică de luptă la nivelul celor mai dezvoltate state din Europa acelui timp, creării unei industrii proprii de armament şi muniţii şi pregătirii cadrelor în concordanţă cu evoluţia artei militare mondiale.
După Războiul pentru Independenţă, armata română, inclusiv artileria, intră într-un proces de optimizare și modernizare.
Artileria Română între 1878 și 1916
În concordanță cu noile cerințe, apar: artileria de câmp, artileria de munte, artileria de cetate şi artileria antiaeriană.
Artileria de câmp, în cadrul căreia la început s-a făcut distincţia între artileria divizionară şi artileria de corp de armată, s-a completat treptat şi cu alte categorii: artileria călare artileria grea, artileria regimentară, artileria teritorială.
Noile unităţi de artilerie de câmp, înfiinţate în 1881, 1883 şi 1892 au fost înzestrate cu tunurile cele mai moderne atunci – cele sistem „Krupp”, cu ţeava din oţel, calibrul 75 mm şi 87 mm (ambele model 1880).
În anul 1902 a fost introdus în serviciu obuzierul de 120 mm, model. 1901.
Al doilea material de artilerie, sistem propriu, prevăzut cu legătură elastică, a fost obuzierul de 105 mm. El a intrat în înzestrarea artileriei noastre în anul 1912, după experienţe şi modificări făcute timp de doi ani de către ofiţerii români.
Eficacitatea celor două obuziere, construite în Franţa în conformitate cu condiţiile tehnice cerute de ţara noastră, a fost dovedită în timpul Primului Război Mondial. Jumătate din numărul obuzierelor de 150 mm, comandate de România la Uzinele „Schneider”, au fost oprite de Guvernul francez şi întrebuinţate în anii războiului pe fronturile din Franţa şi Belgia. Ele au fost considerate cele mai moderne obuziere grele de câmp de care dispuneau aliaţii.
Artileria de munte a fost dotată cu tunuri sistem „Armstrong” (Anglia), calibrul 63 mm md. 1883, precum şi cu tunuri de 75 mm.
Artileria antiaeriană a fost dotată cu tunuri de 57 mm transformate din tunurile de cetate. Locotenent-coloneii Stefan Burileanu şi Gabriel Negrei s-au remarcat prin studiile şi proiectele pe care le-au întocmit pentru transformarea acestor tunuri.
Pregătirea artileriștilor
Principele Carol I aprobă la 7 aprilie 1881, prin Decretul nr. 998, înfiinţarea unei Școli de aplicaţie pentru armele speciale cu denumirea de „Scoală specială de artilerie şi geniu”, „în care ofiţerii să poată primi instrucţia teoretică şi practică în raport cu adevăratele cerinţe ale acestor arme de specialitate”. Primul comandant al Scolii a fost colonelul Eracle Arion.
În anul 1882, la 20 ianuarie, prin Înaltul Decret nr. 98, colonelul Eracle Arion, comandantul Școlii speciale de artilerie şi geniu şi inspector general al tuturor şcolilor militare, a fost investit în acelaşi timp cu funcţia de comandant al Școlii Superioare de Război din Bucureşti.
La 3 mai 1885 a luat fiinţă Scoala de subofiţeri de artilerie.
La data de 22 aprilie 1889, prin Înaltul Decret nr. 1343, se hotărăşte ca la examenul de admitere în Școala de artilerie toţi candidaţii să aibă liceul complet terminat, iar absolvenţii şcolilor fiilor de militari să nu mai fie admişi „de drept”, ci numai după susţinerea examenului de admitere, care cuprindea probe orale şi scrise la toate materiile clasei a IV-a acestor şcoli, precum şi o probă de desen.
Începând cu data de 8 august 1889, ofiţerii de stat major pentru unităţile de artilerie încep să se pregătească în cadrul Scolii superioare de război.
Până la Primul Război Mondial, şcoala militară a pregătit 364 de ofiţeri de artilerie (şi 153 ofiţeri de geniu).
Artileria Română în războaiele mondiale
Participarea Artileriei Române la operaţiile desfăşurate şi, în special, la ducerea cu succes a bătăliilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz a dat posibilitatea verificării artileriei în luptă.
Campaniile desfăşurate în anii 1916-1917 pe frontul român au dus la îmbunătăţirea organizării şi înzestrării artileriei române cu tunuri şi obuziere tot mai performante. Chiar după prima campanie, din toamna anului 1916, organizarea artileriei române s-a făcut conform principiului asigurării unei proporţii de cel puţin o baterie pentru fiecare batalion de infanterie, proporţie care exista la mai toate armatele europene.
În perioada interbelică apar schimbări ca motorizarea artileriei grele, apariţia noilor categorii de artilerie. Rezultatele acestei etape se vor vedea în timpul participării artileriei române la războiul antifascist, pe timpul luptelor desfăşurate până la înfrângerea definitivă a Germaniei naziste.
La începutul lunii martie 1941, înzestrarea artileriei cu tunuri şi obuziere de câmp, tunuri de munte şi obuziere grele tractate hipo depăşea necesarul, dar caracteristicile tehnico-tactice erau de multe ori depăşite, nesatisfăcând nevoile câmpului de luptă. În ceea ce priveşte obuzierele de munte şi obuzierele grele tractate moto, numărul lor era sub necesar. Muniţia de artilerie era asigurată în cantitate insuficientă. Totodată, au fost modificări importante în organizare, în contextul schimbării alianței și întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste.
Artileria Română între 1947 și 1989
Începând din luna august 1947, prin „Legea pentru organizarea armatei”, în componența diviziei de infanterie intra un regiment de artilerie compus din trei divizioane, iar în organica regimentului de infanterie câte un divizion de artilerie. Existau, de asemenea, regimente de artilerie grea independente şi două brigăzi de artilerie. Au fost desfiinţate comandamentele de armată şi de corp de armată, în locul lor apărând patru comandamente de regiuni militare. La 1 septembrie 1948, a fost înfiinţat Comandamentul Artileriei ale cărui sarcini erau elaborarea concepţiei de organizare şi întrebuinţare în luptă a artileriei; stabilirea sistemului de pregătire a cadrelor de artilerie; îndrumarea instrucţiei şi verificarea capacităţii de luptă a unităţilor; întocmirea regulamentelor specifice armei; asigurarea cu armament şi muniţii a întregii artilerii.
Din 1949, o bună parte a armamentului de artilerie a fost înlocuit cu guri de foc cu caracteristici superioare: tunul antitanc cal. 57 mm; tunul regimentar cal. 76,2 mm; tunul obuzier cal. 152 mm; obuzierul cal. 122 mm; aruncătorul cal. 160 mm şi cel de cal. 240 mm; aruncătoare proiectile reactive cal. 130 mm.
În 1961 apar unităţile de rachete cu diferite destinaţii. În afara tehnicii şi armamentului asimilat anterior, gama produselor realizate a fost extinsă în domeniul armamentului de artilerie, mijloacelor antitanc, a tehnicii de calcul, a aparaturii optice specializate, a mijloacelor de transport şi de luptă, creându-se totodată condiţiile necesare pentru fabricarea în ţară a armamentului complex de artilerie.
După 1989, mediul operaţional viitor nu mai este al armatelor de masă, ci al armatelor de calitate. Este mediul puterii calităţii şi cunoaşterii şi nu al puterii forţei brute. Nu cantitatea de tunuri, ci calitatea sistemului de artilerie integrat în structura Forţelor armate angajate în luptă, începe să aibă relevanţă.
România, ca țară membră NATO, are și la arma artileriei, standardele alianței.
Au intrat în dotarea armatei române tunurile antiaeriene 2×35 mm tractate Oerlikon, sistemul antiaerian autopropulsat 2×35 mm Gepard, în înzestrarea structurilor de apărare antiaeriană din Forţele Terestre, dar şi sistemele Hawk sau Patriot, pentru Forţele Aeriene, respectiv apărarea antiaeriană a obiectivelor de teritoriu.
La multi ani Artileriei Române! (Autor: Alexandru Balaci)
Bibliografie:
http://presamil.ro/artileria-si-rachetele-antiaeriene-romane105-ani-de-existenta/
https://forter.ro/content/artileria
http://www.worldwar2.ro/documents/004-artileria-romana-in-date-si-imagini.pdf
https://historia.ro/sectiune/general/teribilele-arme-in-miscare-artileria-567212.html
