Interviu cu Conf. Univ. Dr. SILVANA RACHIERU. Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti,
Reporteri: Alexandru Balaci și Silvia Iliescu
Biografie:
Specialistă în istorie socială si diplomatică sud-est europeană modernă, cu un interes special in istoria Imperiului otoman în “lungul secol al XIX-lea”. Membră a board-ului științific al IAOSEH – ”International Association of Ottoman Social and Economic History” și membră a CIEPO–Comité International des Études Pré-Ottomanes et Ottomanes. Director interimar al Centrului de Studii Turce – Facultatea de Istorie, Universitatea din București.
Este autoare a numeroase studii și articole publicate în România și în străinatate, dedicate relațiilor diplomatice româno-otomane de după 1878, perspectivei otomane asupra modernizării Vechiului Regat, istoriei moderne de gen în România. A susținut prelegeri la importante conferințe internaționale și la instituții academice marcante, ca Universitatea Bilkent (Ankara), Universitatea din Tokyo, Universitatea Panteion din Atena, Universitatea Sabanci (Istanbul), Institutul Francez de Studii Anatoliene Istanbul și altele ,multe. Are stagii de cercetare în Turcia, Franța, Grecia si Ungaria.
Director interimar al Centrului de Studii Turce din Facultatea de Istorie.
Studii:
– Doctorat în istorie, Universitatea Bucureşti, lucrarea ”Relaţii româno-otomane (1878-1908)”, 2010.
Master of Arts în istorie central-europeană, Central European University, Budapesta, lucrarea: From Religious Minorities to National Minorities: the Millet System in the 19th Century Ottoman Empire, 1998.
– Licenţă în istorie, Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti, lucrarea ”Reprezentanţa diplomatică a Franţei în Imperiul otoman 1795-1815”, (1997).
Experiență profesională
Cadru didactic la Universitatea din București
-Conf. Univ. Dr la Universitatea din București, Facultatea de Istorie.
– Experiență în diplomație și management cultural:
Institutul Cultural Român ”Dimitrie Cantemir” – Istanbul, 2011– 2015.
– Director, rang diplomatic ministru consilier.
– Director ad interim, ICR Istanbul, ianuarie – martie 2011.
– Director adjunct, rang diplomatic consilier diplomatic, ICR Istanbul, 2007- 2010.
– Coordonator de proiecte, ICR Istanbul, 2006 – 2007
AB: Ţinând cont de experienţa Dvs, atât în sistemul universitar, cât şi în mediul diplomatic, aş dori să vă întreb, ce este practic diplomaţia culturală şi care, după părerea dvs, ar fi rolul unui diplomat cultural?
SR: Practic, asta v-am întrebat eu pe voi la cursul de diplomaţie culturală […] S-a întors întrebarea… Este un schimb de informaţie între culturi. E greu să-i dai o definiţie – revin la cursul de Diplomaţie Culturală – este un mod de a dialoga între culturi, este un mod în care reuşeşti să-ţi prezinţi propria cultură în faţa unui public care poate nu are nicio informaţie. Şi să convingi că ai un mesaj, până la urmă, de transmitere. Este modul în care reuşeşti să deschizi, iată, o uşă care stătuse poate, decenii de-a rândul, ferecată.
SI: Mai are lumea răbdare să asculte astfel de mesaje? Lumea care este acum mai agresivă, mai egoistă… Cum îşi poate face loc multiculturalismul în epoca noastră?
SR: Cu multă inteligenţă şi cu resurse care să sprijine această inteligenţă. De asta cred că pentru România a fost un pas important atunci când a decis să investească, în 2005, în diplomaţie culturală şi să consolideze Institutul Cultural Român şi să deschidă filiale în toată lumea. Cred că, în contextul în care eram atunci, nu demult membri NATO, viitori sau aspiranţi la Uniunea Europeană, a fost această latură de „soft power„, cum e numită în literatură, esenţială, ca să se transmită acest mesaj. Lumea îşi găseşte timp dacă e convinsă că e un mesaj care merită să fie ascultat. În spate e multă muncă, bineînţeles.
AB: O persoană care activează în mediul diplomaţiei culturale este important să fie flexibilă?
SR: Este esenţial să fie flexibilă. Atunci când lucrezi într-un institut cultural programul nu este 9-5, chiar dacă oficial ai acest program de birou, programul se pliază în funcţie de evenimentele pe care le organizezi. Bineînţeles, evenimentele culturale în mare parte se desfăşoară seara, deci uneori programul poate să dureze mai mult de 12 ore şi trebuie să te adaptezi. Asta, gândindu-mă strict la program. Dar trebuie să te adaptezi la medii culturale diferite, trebuie să te adaptezi la public diferit, trebuie să ştii în permanenţă să-ţi găseşti locul tău şi să-ţi realizezi până la urmă proiectul, aşa încât, dacă vrei să lucrezi în domeniul acesta, ieşi un pic din confortul de zi cu zi, nu va mai fi „ceaiul de la ora 5 fix” niciodată, dacă ai acest obicei, ci va fi atunci când ai timp pentru el.
AB: Care este structura unui institut cultural?
SR: Dacă mă gândesc la modelul românesc care îmi este cel familiar, aşa cum a fost el gândit din 2005 încoace, un institut cultural în străinătate are partea de personal care se ocupă de construirea evenimentelor şi de partea administrativă, bineînţeles.
Institutele noastre, despre care poate nu citim suficient de mult în presă cât ar trebui, au echipe foarte mici, asta pot să spun şi din proprie experienţă. Maximul este de 8 persoane, prevăzut, însemnând în asta un director, un director adjunct, un maxim de 3 coordonatori de proiecte sau referenţi, cum sunt numiţi în structurile Ministerului de Externe, o secretară care e şi contabilă, un şofer care este şi administrator şi mai poţi să ai şi un portar şi cam pe acolo se opresc lucrurile. Deci, echipele sunt mici. În spatele uneori a zeci de evenimente, cum organizam în perioada în care eram la ICR Istanbul, sunt câţiva, o mână de oameni până la urmă, e expresia cea mai potrivită.
În alte institute am văzut şi echipe un pic mai mari. Ţin minte şi acum şocul pe care l-am avut de un Crăciun, când am primit felicitarea de la Institutul ”Goethe” din Istanbul, o fotografie cu staff-ul, care staff avea 40 şi ceva de persoane. Noi eram patru la momentul acela, la Istanbul! Am înţeles că te raportezi la standarde diferite, dar pentru piaţă nu conta asta foarte mult, trebuia să fii acolo, în competiţie.
SI: Dar clădirea ICR din Istanbul? Am văzut că aţi promovat-o…
SR: Este, poate după Istanbulul în sine, oraşul, a doua mare iubire a mea în acel oraş! E o clădire pe care am descoperit-o treptat, este singura proprietate de patrimoniu a României în Turcia, nu numai în Istanbul, un „Konak”, cum se cheamă în terminologia turcă, adică o clădire înaltă, de piatră, în oraş – iată, la noi sensul s-a transformat – construită în anii 1880 şi achiziţionată de statul român în 1907 de la proprietarul său, Musurus Paşa, diplomat de carieră, dintr-o familie faimoasă, greacă, din Imperiul Otoman.
Din acest motiv, atunci când eu am făcut această cercetare… fiindcă erau multiple legende despre clădire, că ar fi aparţinut – cea mai faimoasă legendă –Marthei Bibescu şi unul dintre iubiţii Marthei Bibescu a pierdut-o la cărţi. Era bun romantismul în sine… dar istoricul din mine a zis: trebuie să merg la documente şi să văd. Aşa am descoperit toată această conexiune cu una dintre cele mai importante familii de greci din Imperiul Otoman, Musurus, şi aşa am promovat, de altfel, apoi, numele clădirii, ca <Musurus Paşa Konak> în turcă, deci Conacul lui Musurus Paşa. Fiindcă în documente, chiar după achiziţia de către statul român, am întâlnit acest nume. Deci, nu l-am inventat.
Clădirea este o bijuterie, cum îmi place s-o numesc este „bătrâna doamnă din Taksim”, este zona în care se află, în centrul Istanbulului, care are nevoie să fie iubită, are nevoie să fie descoperită, să se investească în renovarea ei şi să se promoveze cum ar trebui această bijuterie. Este o ocazie extraordinară a statului român de a avea o astfel de clădire în centrul oraşului şi mult mai mult se poate face pentru ea. Am organizat când eram la Istanbul un workshop cu o echipă de arhitecţi mixtă, româno-turcă, care ne-au deschis un pic ochii – folosesc frecvent această expresie, că asta s-a întâmplat şi în cazul conacului Musurus Paşa – cât potential are clădirea şi cât de bine poate fi promovată România prin acea clădire.
Încă aştept să se întâmple lucrul ăsta. Am făcut multe demersuri în perioada în care eram director la Istanbul… încă sper! Încă sper…
SI: Adică are nevoie de o renovare…
SR: Da, categoric! Nu a mai avut o renovare serioasă de foarte mult timp, a avut aşa, pe bucăţele, pe etaje, pe porţiuni şi… din fericire, ea a fost construită bine, a fost o investiţie serioasă a primului proprietar şi e foarte solidă. Țin minte că am făcut atunci studiile geotehnice pentru a vedea pe ce stăm şi era liniştitor, chiar [fiind] în zona seismică a Istanbulului, ea fusese foarte bine construită. Însă, timpul se simte şi asupra ei, apar crăpături, trebuie intervenit. La faţadă începuseră să pice părţi. Nu a fost, bineînţeles, cum se poate adapta clădirea la secolele noastre, XX şi XXI… şi are aparate de aer condiţionat, pe o clădire de patrimoniu, ceea ce nu trebuie să existe, tot mai multe aparate, am observat mergând constant şi nu e… la momentul acesta trebuie să spun, cu amărăciune, nu e întreţinută.
De câte ori merg şi trec prin faţa ei, observ că uşa de intrare care este o fascinantă uşă din stejar îşi pierde tot mai mult vopseaua pe care am dat-o în perioada în care eram acolo. Deci, e nevoie de multă dragoste şi înţelegere a acestei valori excepţionale pe care statul român o are acolo, în inima Turciei moderne.
AB: Este importantă menţinerea unei relaţii cât mai apropiate cu autorităţile locale, în acest mediu?
SR: Fără această relaţie nu poţi funcţiona, în primul rând. Sunt cei care te acceptă în acest spaţiu şi apoi trebuie întotdeauna să ai o foarte bună relaţie cu primăria locală, să participi la evenimentele pe care ei le organizează, să ai o colaborare şi în altfel de aspecte administrative. Fiindcă vorbeam de Conacul Musurus Paşa, ca să poţi să promovezi acest spaţiu, ai nevoie de sprijinul, până la urmă, al primăriei locale.
Dar, mergând mai departe de atât, Ministerul Culturii… trebuie să intri în tot acest mediu cultural, să devii şi tu un actor pe piaţa culturală a ţării în care funcţionezi…
SI: Dar cum sunt priviţi românii în Turcia?
SR: Foarte bine.. Am avut acest noroc să lucrez într-o ţară unde, atunci când spuneai că eşti din România, apărea un zâmbet pe faţa celui cu care vorbeai, eram văzuţi – şi suntem în continuare – ca vecini, Marea Neagră fiind elementul care ne leagă, [cu] o cultură asemănătoare…
SI: Ei simt asta, că avem elemente comune în cultură?
SR: Categoric! O percepţie la care recunosc că nu mă aşteptam era aceea că românii sunt europeni – iată în unele locuri ne zbatem să dovedim acest lucru, în altele, din start este recunoscut – dar nişte europeni mai „balcanici”, în sensul că apropiaţi de spiritul turc şi care îi pot înţelege mai uşor, cu care impart nu numai istoria, dar şi diverse elemente culturale. Şi asta în activitatea mea, m-a ajutat foarte mult să dialoghez cu publicul.
SI: Dar oamenii obişnuiţi ştiu că avem o istorie comună, într-un fel?
SR: Nu la fel de tare cât ştim noi, fiindcă totuşi ei sunt moştenitorii unui imperiu şi atunci au perspectiva suzeranului asupra vasalului. Învaţă mai puţin despre momentele pe care noi le învăţăm atât de în detaliu în şcoală, dar da, au o idee, normal, depinde foarte mult de cultura fiecăruia. Dar, de ce să nu recunosc, prima care deschidea uşile era – aş numi-o – „diplomaţia sportivă”. România însemna, când eram acolo şi înseamnă în continuare, întâi fotbaliştii care au jucat în echipele din Istanbul, pe scurt, Hagi, Popescu, Lucescu, erau cheia. Şi apoi, provocarea noastră era să le demonstrăm că după acest pas pot descoperi şi mai multe despre România.
SI: Totuşi, am văzut că aţi dus scriitori, actori, artişti în general…
SR: Da, eu la Istanbul am lucrat între 2006-2015. De ce spun acest lucru? În primii ani era mai dificil să aducem artiştii români, nu din cauza turcilor, ci din cauza românilor. Încă existau la noi idei preconcepute că nu este un mediu cultural în care să merite să te promovezi…
SI: …şi că „turcul e rău”…
SR: Şi că „turcul e rău”, da… şi că nu sunt evenimente culturale de înaltă ţinută. Bineînţeles, după ce ajungeau, se convingeau toţi că nici pe departe nu-i aşa. Exemplul pe care-l dau frecvent este al „Bienalei de Artă”, care a crescut enorm… în anii în care s-a desfăşurat şi unde au început artiştii, într-un fel, să se bată ca să ajungă, la început fiind extrem de reticenţi. Dar, apoi, tot mai multe, tot mai multe evenimente, invitau şi artişti români şi într-un fel munca noastră devenise un pic mai uşoară, când deja se comunica între cele două spaţii…
SI: Se deschisese drumul…
SR: Da…
SI: Dar cu traducerile aţi fost pionieri…
SR: O, da! Acolo a fost un domeniu dificil…
SI: Povestiţi, vă rog… epopeea traducerilor
SR: „Epopeea traducerilor” a început cu un eşec . Îmi place să le dau exemplu şi studenţilor din activitatea mea şi nu numai din momentele de glorie şi cele de eşec. Însemnând că în 2007, am invitat la târgul de carte mai mulţi scriitori care nu erau traduşi în Turcia şi care, bineînţeles, nu au fost primiţi cu entuziasmul cu care erau ei obişnuiţi, fiindcă lumea nu-i ştia… Şi scriitorii au venit la Istanbul, au avut lecturi, dar în sală nu era aglomeraţia pe care speram noi să o avem, deşi târgul de carte este un eveniment foarte cunoscut şi cu zeci de mii de participanţi.
SI: Asta era într-un moment în care totuşi literatura turcă era mai cunoscută în România, adică în sensul ăsta se mergea mai bine… în sensul celălalt era mai greu…
SR: Da-da-da… Atunci am înţeles, discutând şi cu critici literari, că traducerile, în primul rând, se făceau prin engleză sau prin franceză şi nu direct. Şi atunci ne-am înţeles greşeala: de fapt, trebuie întâi să traducem literatură contemporană, fiindcă aveam literatură clasică, să spun, tradusă şi apoi, coborând mai mult, să educăm traducători. Ne-am lovit de acest aspect…
SI: Ei nu-l ştiau pe Mircea Cărtărescu…
SR: Nu, nu… nici nu auziseră, decât, normal, editorii de carte… Şi asta a fost ce am făcut la ICR Istanbul, să creăm un atelier de traduceri, împreună cu o agenţie literară foarte importantă din Istanbul, „Kalem” şi să organizăm anual aceste training-uri pentru traducători şi să convingem cunoscătorii de turcă, dacă sunt interesaţi, că e o meserie fascinantă cea de traducător literar. Și astfel, după 2 ani, deja de workshop, au început să apară semnele şi mai întâi a fost tradus „Norman Manea, apoi Cărtărescu… Dan Lungu„ – a fost una dintre primele traduceri, mi-aduc aminte – şi tot aşa, pas cu pas, au crescut în raft lucrările de literatură română contemporană, în turcă. Şi traducători foarte buni care acum colaborează… în România, colaborează cu marile edituri şi în Turcia la fel. Dar era o diferenţă mare de generaţii, avusesem traducători foarte buni, o menţionez acum pe Melike Roman pentru că a lucrat toată viaţa la Radio, la Secţia de turcă şi a fost cea mai bună traducătoare literară pe care a avut-o România în anii ’80. Dar după aia, erau goluri. Şi aşa a trebuit să creştem şi să vedem pe rafturile librăriilor din Istanbul literatură română.”
