Slăbiciunea partidului care contribuise esenţial la construirea României Mari începuse să se arate chiar după revenirea lui Carol al II-lea la tron. Regele exploatase cu multă abilitate disensiunile dintre „bătrânii” şi „tinerii” liberali în folosul său. Mai întâi, îl atrăsese de partea sa pe istoricul Gheorghe Brătianu care a acceptase ideea de a folosi PNL pentru strâgerea tuturor grupărilor politice în jurul tronului, în ciuda avertismentului de excludere din partid a unchiului său, Vintilă Brătianu. Atunci s-a produs prima ruptură, prin formarea PNL-Brătianu (1930-1938). Colaborarea cu Carol al II-lea fusese acceptată şi de grupul tinerilor liberali adunaţi în jurul lui Gheorghe Tătărescu, prim ministru în două rânduri, 1934-1937 şi 1939-1940. După război, Gheorghe Tătărescu a încercat să-l convingă pe Dinu Brătianu să refacă unitatea liberală şi să accepte o colaborare cu sovieticii învingători, dar s-a lovit de intransigenţa şefului PNL. Spre deosebire de liderii PNL şi PNŢ, Tătărescu nu şi-a făcut iluzii în privinţa sprijinului anglo-american. La 1 iulie 1945 el a devenit preşedintele unui nou partid, PNL-Tătărescu şi a colaborat cu guvernul condus de Petru Groza, până în noimebrie 1947 când toţi miniştrii partidului său au fost demişi. După doi ani şi jumătate, toţi aveau să fie arestaţi şi întemniţaţi la Sighet.
Dan Amedeo Lăzărescu, absolvent al Facultăţii de Drept, membru al Tineretului Liberal, a lucrat ca redactor la ziarul partidului, Liberalul, în anii săi de apariţie, 1946-1947. Erau anii tulburi în care comuniştii, susţinuţi de la Moscova, îşi consolidau puterea în ţară.
„Sunt personalităţi care au încarnat spirirtul românesc de rezistenţă”
„Dinu Brătianu avea la data aceea aproape 80 de ani, eu ştiu că l-am sărbătorit când a împlinit 80 de ani, în 1946, în ianuarie. Îşi păstrase toată luciditatea, toată energia chiar, mai mergea încă la vânătoare. El niciodată, între cei trei fraţi [Brătianu], nu s-a preocupat prea mult de politică şi intrase sub influenţa lui Iuliu Maniu. La data aceea Maniu încarna fără nici un fel de îndoială rezistenţa românească împotriva comuniştilor şi a ruşilor. Sunt personalităţi în istoria românilor care, la un moment dat, prin forţa împrejurărilor şi prin valoarea lor personală, au încarnat în cel mai înalt grad spiritul românesc de rezistenţă. […] [Spre exemplu,] pe Ion Brătianu care a făcut aşa de mult pentru modernizarea instituţiilor româneşti l-au înlocuit cu Mihail Kogălniceanu, care, fără îndoială era un mare om de stat, probabil mult mai cult şi mai bun orator decât Ion Brătianu, dar care era atât de venal încât chiar la Congresul de la Berlin s-a lăsat corupt de evrei ca să nu vorbească împotriva modificării Articolului 7 din Constituţie – este un lucru din nefericire cunoscut. Şi aşa mai departe. S-au găsit personalităţi care… În locul lui Ionel Brătianu a fost pus Titulescu. În locul lui Maniu n-a fost pus nimeni. Nu pot să cred că în locul lui Maniu putea apărea Gheorghiu Dej sau alţi caraghioşi!”
„Cine deschide cel dintâi telegrama de la Moscova…”
„La data aceea, în 1945 – eu am trăit această împrejurare, ne ocupam încă de moşie, dar mă ocupam şi de Partidul Naţional Liberal, […] [ziarul liberal] Viitorul nu mai apărea. Mă duceam încă la Club, acolo te [mai] puteai duce. Şi atunci Partidul Naţional Ţărănesc a început să organizeze o puternică acţiune de rezistenţă împotriva comunismului care se extindea într-un mod accelerat. Sute de mii de români au acceptat atunci să intre în Partidul Comunist – care avea la început 1000 de membri! – şi comuniştii căutau neapărat intelectuali români. Intelectuali evrei aveau ei destui, pe Breslaşu, pe Brucan, pe Sorin Toma. […]
Este interesant de urmărit cum, în primăvară, guvernul Groza… fără îndoială, guvernul Groza nu făcea absolut nimic decât ceea ce i se transmitea de la Moscova, era un sclav obedient al hotărârilor de la Moscova şi Moscova acţiona în România în Securitate prin Nicolski şi Dulgheru şi prin fel de fel de alţi agenţi, prin Ana Pauker… Ţin minte că după plecarea Majestăţii Sale regelui, când partidele fuseseră desfiinţate, l-am întâlnit pe Henri Soreanu, directorul Adevărului, cu care eram în relaţii foarte bune – era un om foarte inteligent – şi l-am întrebat: <Coane Henri, de fapt cine conduce România?> Şi Soreanu mi-a spus: <Eu credeam că dumneata eşti de-acum un om inteligent, cum poţi să-ţi pui asemenea întrebare? Cum cine conduce România? Cine deschide cel dintâi telegrama de la Moscova!>”
„De ce Liberalul şi nu Viitorul?”
„Este foarte interesant că în primăvara anului 1946 a fost o destindere aproape generală. […] În primele zile ale lui februarie a reapărut Dreptatea. […] Dreptatea, unde scria şi Coposu, nu era un ziar politic de mare valoare, în schimb, Liberalul nostru a fost de la început, s-a impus ca cel mai bun organ de presă al opoziţiei în România vreme de doi ani de zile. Dar de ce Liberalul şi nu Viitorul? Aici este un lucru care trebuie neapărat analizat. În vechiul Partid Naţional Liberal al lui Ionel Brătianu, Clubul Liberal avea un secretar, care se numea Arţăreanu. Împreună cu întreprinderea <Independenţa>, unde se tipărea Viitorul şi Democraţia, pe Academiei nr.17, era administraţia unei societăţi anonime la care toate acţiunile erau obligatoriu deţinute de fruntaşi liberali. Arţăreanu, de câte ori murea un fruntaş liberal, se ducea la văduva lui şi-i spunea: <A murit răposatul, Dumnezeu să-l ierte, a lăsat nişte acţiuni. Aceste acţiuni n-au nici o valoare, nu sunt cotate la bursă, vă rog să mi le daţi, în amintirea răposatului>. Şi aproape în toate cazurile primea aceste acţiuni.
După 6 martie [1945], Arţăreanu şi fiul lui, Mişu, au intrat în disidenţa naţional-liberală a lui Tătărescu care era vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de externe în guvernul Petre Groza. […] El a cerut întâi lui Dinu Brătianu să-l reprimească cu toţi oamenii lui în partid, dar Dinu Brătianu i-a răspuns foarte <de sus> că numai la asta nu se gândeşte! De altminteri, Tătărescu avea la data aceea oameni de mare valoare: îl avea pe Bentoiu, îl avea pe Aznavorian, îl avea pe Costel Tătăranu, îl avea pe Georgel Gheorghiu, îl avea pe Ion Floroiu, avea oameni de foarte mare valoare, mai dinamici în orice caz decât cei care rămăseseră în jurul lui Dinu Brătianu.
Arţăreanu a tratat cu Tătărescu să-i dea acţiuni care-l făceau majoritar în capitalul Societăţii Independenţa unde se tipărea Viitorul. Şi-atuncea Tătărescu a acţionat partidul lui Dinu Brătianu în justiţie, cerând ca, având majoritatea acţiunilor, Viitorul să-i fie dat lui în custodie şi să poată tipări Viitorul în numele partidului pe care el şi-l intitula în continuare <Naţional Liberal>. Fără îndoială că avocaţii de care dispunea Tătărescu – Bentoiu, Aznavorian – erau mult mai buni decât avocaţii pe care-i avea Partidul Naţional Liberal. Şi a câştigat! Însă, s-a făcut apel şi în cele din urmă, problema a fost aşa de încâlcită, încât nici Tătărăscu, nici Dinu Brătianu n-au putut să scoată Viitorul. Şi-atuncea, Tătărăscu a scos Drapelul. Noi, neputând scoate Viitorul, ni s-a sugerat să scoatem Liberalul, care era un ziar… m-am dus la Academia Română şi în fişier am văzut vreo 200 de ziare Liberalul, toate ale Partidului Liberal din diverse organizaţii provinciale. Cel mai important fiind acela din Iaşi, condus de scriitorul Nicolae Gane, şeful organizaţiei liberale din Iaşi şi apoi de succesorul său, Georgel Mârzescu şi unde scrisese şi Gheorghe Brătianu şi Iamandi.”
Liberalul, „cel mai bun ziar politic pe care l-a avut România”
„Bebe Brătianu m-a chemat şi m-a rugat neapărat să colaborez cu doctorul Bercovici la conducerea Liberalului. Eram într-o situaţie destul de delicată, pentru că eu eram unul din oamenii de încredere ai lui Fărcăşanu şi îmi dădeam seama că, acceptând în lipsa lui să colaborez la oficiosul liberal, îi produceam anumite sentimente, ştiu eu, de neprietenie. […] Dar n-aveam ce face, între interesele de partid şi prietenia mea cu Fărcăşanu am preferat interesele de partid.
Paul Dumitriu a mers alături de mine şi Liberalul a apărut pe la 11 sau 12 februarie. Doctorul Bercovici s-a dovedit un excepţional ziarist. El – spre deosebire de Dreptatea, care din primele numere începuseră să înjure pe Zăroni, pe toţi miniştrii, pe toţi comuniştii, în sfârşit – Liberalul a început în primele numere cu un ton lent, împăciuitorist. Dar numaidecât, pe la numărul 11, a început atacul, un atac foarte inteligent, fără trivialităţi, dar un atac hotărâtor împotriva regimului comunist.
Ţin minte că au fost anii mei de mare efort. […] Cei doi ani în care am fost redactor şef şi în cele din urmă director la Liberalul au fost anii mei de mare activitate: scriam câte trei sau patru articole pe zi – era cotidian – şi unul din ele, oligatoriu, era articol umorist. Alternam cu Paul Dimitriu, dar el fiind mai leneş scria un articol sau două pe săptămână, eu completam cinci articole şi între altele găsisem un filon, celebra lucrare a lui Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor; eu îl transformasem în Hronicul democraţimii romano-moldo-vlahilor, în care, într-un stil cronicăresc, îmi băteam joc de toată liota de… nu atât de membri comunişti – cărora nu le puteam în fond reproşa nimic: ei îşi duceau la capăt vocaţia lor de comunişti! – dar de toate lichelele care se asociaseră cu ei. Îl atacam pe Tătărescu cu vehemenţă, nu-i spuneam altfel decât <domnul preş>, [atacam] pe Bejan, pe toţi.
Liberalul a avut aproape numaidecât un succes extraordinar! Dar noi trăgeam cam 100 de mii de exemplare… n-aveam hârtie, pentru că guvernul nu ne da hârtie suficientă. Cumpăram hârtie la negru şi puteam trage şi 500 de mii de exemplare, pentru că se vindea la suprapreţ, la negru. Toată lumea citea Liberalul, care a fost, după mine, cel mai bun ziar politic pe care l-a avut România – cam la nivelul Românului lui C.A. Rosetti şi a Neamului Românesc al lui Iorga – în orice caz, mai bun decât Curentul lui Pamfil Şeicaru. În orice caz, sigur – asta este o chestie statistică – singurul ziar politic care s-a susţinut prin propriile lui mijloace, prin vânzarea <cu numărul> şi chiar mai mult decât atâta. Avea beneficii atât de mari, încât finanţam şi întreaga administraţie a Clubului Liberal din strada C.A. Rosetti 37 din casa Sabinei Cantacuzino. Adică a fost un succes de preţ excepţional!”
[Interviu de Mariana Conovici, 1996]
