Autor: Alexandru Balaci
Introducere
La 7 noiembrie 1867 s-a născut Mihail Manicatide, cel care avea să devină strălucitul medic și cercetător care a fondat școala românească modernă de pediatrie; întemeietorul pediatriei ştiinţifice ca metodă de abordare a patologiei infantile; autorul primelor tratate de pediatrie şi terapeutică infantilă; a fondat Societatea Română de Pediatrie (1929). Profesorul Mihail Manicatide este unul dintre corifeii medicinei româneşti, a cărui contribuţie la dezvoltarea ştiinţelor medicale din ţara noastră îl aşază în rândul marilor întemeietori de şcoală ca Nicolae C. Paulescu, Victor Babeş, Ion Cantacuzino, Gheorghe Marinescu.
Context
Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, patologia copilului era o extrapolare nereuşită a patologiei adultului, ca urmare a concepţiei că, de fapt, copilul nu este altceva decât un adult în miniatură.
Existenţa unei patologii caracteristice copilului, mai ales sub aspectul bolilor infecţioase a căror etiologie bacteriană sau virală va fi descoperită treptat, modul particular de manifestare a îmbolnăvirii copilului, gravitatea şi rapiditatea evoluţiei generate de modalităţile specifice de răspuns a unui organism în creştere, aveau să frapeze lumea ştiinţifică şi vor crea condiţiile necesare delimitării pediatriei ca ştiinţă. O influenţă decisivă, mai ales asupra factorilor socio-politici, o va avea mortalitatea infantilă extrem de crescută, practic de trei ori mai mare în aglomerările urbane (în comparaţie cu zonele rurale), cu deosebire la periferia marilor oraşe, în păturile sociale defavorizate şi în rândurile copiilor instituţionalizaţi, zone în care mortalitatea depăşea chiar 50%.
Atât la Iaşi, cât şi la Bucureşti se creaseră deja nuclee cu paturi pentru tratamentul copiilor bolnavi, conduse însă de nespecialişti sau de medici fără titlu academic.
Viața și activitatea
Mihail Manicatide vede lumina zilei la 7 noiembrie 1867, la Giurgiu, într-o familie de români macedoneni. Face liceul la „Sf. Sava“ din Bucureşti, după care va urma cursurile Facultăţii de Medicină „Carol Davila“ din Bucureşti, pe care le încheie în 1893 cu teza de doctorat „Studiul anatomopatologic al ficatului“ sub conducerea marelui savant Victor Babeş. Înclinaţia sa pentru cercetare va fi o dominantă a întregii sale activităţi şi îl va apropia de Victor Babeş, care avea notorietatea celui mai mare bacteriolog şi anatomopatolog al timpului, devenind astfel preparator la catedra sa. Împreună cu marele savant va întreprinde studii privind pelagra, meningita cerebrospinală epidemică, seroterapia în tusea convulsivă şi difterie.
În 1895 va obţine prin concurs din partea statului român o bursa la Paris pentru studiul bolilor la copii în clinicile profesorilor Jaques Josef Grancher, Victor Henry Hutinel şi Antoine Bernard Marfan clinici de top în acele timpuri), iar pentru patologia neurologică a copilului în clinica profesorului Peulard.
Îl va cunoaşte pe Pierre Nobecourt, cu care va face echipă şi va fi citat în tratatele acestuia. Între anii 1897-1889 lucrează la Berlin în la boratoarele lui Rudolf Wirchoff şi în clinicile infantile ale lui Otto Heubner, Adalbert Czerny şi Wolfgang Pfaundler (care, de asemenea, îl va cita în tratatul său), unde îşi va desăvârşi pregătirea şi va continua munca de cercetare. Figură carismatică, cu o vastă cultură, bun comunicator, cu înclinaţie nativă către bunătate şi caritate, va deveni în perioada berlineză liderul studenţilor care studiau aici în calitatea sa de preşedinte al Societăţii românilor din Berlin. În anul 1899 este numit profesor de Pediatrie la Clinica Infantilă a Facultăţii de Medicină din Iaşi, unde va pune bazele învăţământului pediatric ieşean, concomitent cu o intensă activitate de cercetare ştiinţifică, dublată de o implicare extrem de activă în problematica socială a copilului.
În anul 1920 e chemat la București, pentru a pune şi aici bazele învăţământului pediatric, continuându-şi preocupările sale în domeniul cercetării ştiinţifice exact în aceeaşi manieră ca la Iaşi. La insistențele sale, lângă Spitalul ,, Sfântul Spiridon ” din Iași, au fost construite pavilioane destinate bolnavilor contagioși, adulți și copii, constituind nucleul a ceea ce a devenit mai târziu Spitalul ,, Izolarea” .
El a reuşit să imprime orientarea către latura socială a practicii pediatrice, fără de care nu se poate face o medicină de calitate, de aici şi numeroasele sale iniţiative sub aspectul protecţiei copilului.În scurt timp a reușit să impună lumii ştiinţifice din ţara noastră specialitatea pediatrie ca ramură distinctă a ştiinţelor medicale, plecând de la particularităţile morfofiziologice ale copilului în dezvoltare și a demonstrat astfel că minorul nu este un adult în miniatură. Latura ştiinţifică a activităţii sale a avut ca obiect de studiu în principal bolile infecto -contagioase, care dominau patologia copilului la acea vreme şi produceau o mortalitate infantilă devastatoare, între care cele mai frecvente erau difteria (a cărei mortalitate era de 50%) , febra tifoidă, paralizia infantilă (poliomielita), tetanosul, tuberculoza, malaria, infecţiile cu piocianic.
Constată în studiile sale că mortalitatea infantilă a copiilor nelegitimi, ocrotiţi în instituţii particulare şi filantropice, este de trei ori mai mare decât a celor din familie, prin urmare va milita şi va reuşi să impună preluarea acestora de către stat, prin înfiinţarea orfelinatelor şi a caselor de copii conduse de medici „pentru că altfel rezultatele sunt deplorabile“. Propune astfel un regim special de protecţie a mamei şi copilului prin măsuri sociale şi înfiinţarea unei instituţii cu acest scop, idee ce va prinde contur 40 de ani mai târziu, prin înfiinţarea Institutului de Ocro tire a Mamei şi Copilului Emilia Irza (astăzi Alfred Rusescu), şi chiar o direcţie de profil în cadrul Ministerului Sănătăţii. În acelaşi context va propune înfiinţarea creşelor pentru a-I ajuta pe cei ocupaţi în câmpul muncii, stabilind în acelaşi timp condiţiile concrete pe care acestea trebuie să le îndeplinească.
Înfiinţează la Iaşi pentru prima dată lactariile – centre de colectare a laptelui matern (lăptării care să dea lapte bun) pentru copiii fără mame, centre care aveau să funcţioneze până în anii ’70 ai seco- lului trecut.
În anul 1928 va elabora primul tratat de Pediatrie şi Terapeutică Infantilă, iar în 1933 va publica tratatul de Patologie Medicală Infantilă, lucrări care vor constitui baza învăţământului pediatric românesc până în anii `60-`70 ai secolului al XX-lea, când vor apărea tratatele lui Alfred Rusescu, V.
- Petrescu Coman şi Mircea Geormăneanu
La iniţiativa sa şi după mai multe încercări va reuşi, la 19 martie 1929, să înfiinţeze Societatea Română de Pediatrie cu revista sa (Revista Română de Pediatrie) prin apelul adresat tuturor pediatrilor din ţară, majoritatea dintre ei elevi ai şcolilor din Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Aceste două momente vor marca evoluţia pediatriei româneşti ca ştiinţă. A fost unul dintre fondatorii Ligii pentru combaterea tuberculozei (1899 – 1900), s-a ocupat de protecţia publică a copiilor şi a mamelor singure, propunând o serie de măsuri moderne, dintre care una merită menţionată: punerea în sarcina tatălui natural a cheltuielilor de întreţinere până la vîrsta de 14 ani fără urmărirea paternităţii (inspirată din Codul Civil al Imperiului German).
În 1919 Mihail Manicatide a făcut parte din comisia universitară care a selecționat corpul didactic al nou înființatei Universități din Cluj.A fost una din personalităţile cele mai prolifice ale ştiinţei medicale româneşti, deopotrivă în plan ştiinţific, didactic, profesional şi social. Mihail Manicatide a murit la 17 februarie 1954 la București. A avut doi fii, pe Emanoil Titu Manicatide (1910-2004), cunoscut medic pediatru român și pe Radu Manicatide (1912-2004), de asemenea un cunoscut inginer constructor de aeronave și pilot român.Doctorul Mihail Manicatide, considerat fondatorul pediatriei moderne, a încetat din viață pe 17 februarie 1954 la Bucureşti, la vârsta de 87 de ani.
Bibliografie
Calendar Rador
https://rjp.com.ro/articles/2015.4/RJP_2015_4_RO_Art-01.pdf
Enciclopedia României
