Introducere
Întreaga poveste era rostită în iarna spre primăvara anului 1945, atunci când eu eram școlar în clasa a 3-a primară! Și mă mir că am păstrat-o în aglomerata mea ținere de minte!
Cum a fost în 1945
Este acel loc cu o încăpătoare casă bătrână de locuit, de dormit și de povestit. Cu grajduri pentru vite cornute și cai. Cu o curte largă și o mare livadă și grădină de flori în hotarul agricol și împădurit al Agnitei. Acolo au viețuit, lucrat, îmbătrânit și murit străbunicii, bunicii și părinții mamei mele. Născută cu numele de Victoria Popovici. Ei erau rudele cele mai apropiate și dragi inimilor noastre de copii. Noi fiind, cu toții ai acelei case și gospodării, trei familii. Care împreună creșteau 15 copii: frați, surori, veri și verișori. Din care 14 au ajuns până la adânci bătrâneți. Așa cum sunt și eu acum, trecut de vârsta de 88 de ani. Șapte dintre acei copii erau fete. Cele care au prins a merge iernile cu furcile de tors în șezători, în vreme ce băieții, rând pe rând, au cătănit îm oastea română. Feciori-plugari vânjoși la trupuri și plăcuți la chipuri. Deștepți la minte, harnici și ascultători la școală. Fețele obrajilor lor erau puțin negricioase, înfrumusețate de opt perechi de ochi mici și ageri. Frumos umbriți parcă de o singură sprânceană. Într-atâta de stufoase mi se păreau. Iar acei verișori ai mei semănau între ei de parcă ar fi fost trași la indigo.
Părinții, bunicii și bunicile erau fie beneșteni și bârghișeni, fie vecerzeni și ghizășeni. Doar tata era din Moardășul văilor și dealurilor românilor și sașilor Răvășelului și Calvasărului. Însă cel mai distins personaj al acelei ”Case de pe Deal” avea să fie bunicul mamei mele: „Ardeleanul-american”. Așa cum îl ”dezmierda” nevasta lui. Adică, străbunica Eufimia. El era singurul din casă care nu numai că mânca elegant, dar și vorbea puțin și zâmbea mult. Și o făcea precum îi poruncea inima sa fierbinte. Mustaţa lui era nu numai tare căruntă, dar și ţanţoşă şi fin arcuită în josul colţurilor gurii, ascunzându-i buza de sus care era mereu crăpată și însângerată. Când de gerurile vânturoase ale iernilor, când de arșița fierbinte și secetoasă a verilor. Mustața sa ascundea, în dosul ei, câţiva dinţi îmbrăcaţi în aur american, gălbui-roșcat. Astfel că din întreaga, frumoasa şi îngrijita lui făptură, numai buzele păreau uitate şi ”pedepsite” de purtătorul lor!
Soția sa, era o vrednică țărancă bârghișeană. Și aproape neștiutoare de carte. Deci, bunica mamei mele. Cea care era o mămicuță frumușică și doinitoare pe pășunea vitelor, oilor și cailor de pe hotarul Hevăzului îndepărtat al Agnitei.
Străbunica mea, diminețile își spăla obrajii în apa călduță din covata scobită într-un buștean de salcie, după care își pieptăna părul înnălbit de trecerea multor ani. Și mereu îmi repeta aceleaşi vorbe. Și o făcea cu atâta exactitate și claritate în glas încât până şi rostirea cuvintelor ei era la fel. Așa că aveai convingerea că spusele sale erau ecouri venite din timpuri tare de demult! Și nu uita nici măcar un cuvințel și nici o cât de mică intonaţie a glasului. Ca urmare, spusele sale erau cam așa:
„Țin minte cât de frumoasă eram eu în anii tinereţii mele….! Acum, dragă Neluţule drag, din chipul meu de altădată a mai rămas doar culoarea albastră a ochilor înlăcrimați. Numai ei îmi mai întineresc obrajii zbârciți de anii bătrâneţiei mele. Mare noroc cu tabloul ăla de nuntă! De deasupra patului meu şi al răpostului tău străbunic. Când ne-o ”tras” în chip fotograful sas Ferningel, era în toamna anului 1889, iar eu nu împlinisem 17 ani. În vreme ce „badea Ion”, așa cum îi spuneam eu până a nu mă fi măritat cu el, abia sfârşise cu armata la împăratul de la Viena, după care a plecat să lucre în bănoasa Americă. De unde, după cinci ani, a venit acasă cu trei cufere mari pline cu de toate, precum și cu un maldăr de dolari. Cu a lor valoare am trăit mult mai bine și am scăpat de sărăcie. Ne-am crescut copiii, nepoții și strănepoții. Între ei, și Victorița, mama ta și nepoata mea și a răposatului meu bărbat…”
(Autor: Alexandru Balaci)
