Victor Gaidamut
Iunie 1951: locuitori din Banat (români, germani, refugiaţi basarabeni şi bucovineni, aromâni, industriaşi, hangii, intelectuali, mari proprietari de pământ), consideraţi de regimul comunist „elemente cu un factor ridicat de risc”, oameni care „dăunează construirii socialismului în R.P.R.”, „simpatizanţi ai duşmanului Tito” sunt deportaţi în Bărăganul arid şi înapoiat • o statistică din 22 iunie 1951: „au plecat din staţiile de îmbarcare din zona de dislocare un număr total de 181 eşaloane, cu 7.780 vagoane, respectiv 9.733 familii, cu 33.944 persoane” • trenurile circulă pe rutele Timişoara-Lugoj-Caransebeş-Orşova şi Arad-Ilia-Simeria • mii de camioane îi iau pe deportaţi din gări şi îi lasă în câmp, cu lucrurile pe care au apucat să le ia cu ei • pe terenurile deja lotizate, deportaţii sunt siliţi să-şi ridice mai întâi colibe şi apoi case în care aveau să locuiască unii patru ani, iar alţii toată viaţa • în câmpia Bărăganului se înfiripă astfel 18 sate noi.
Victor Gaidamut, născut într-o familie de români din Basarabia, refugiat în timpul războiului, la vârsta de 4 ani, împreună cu ai lui, în România, deportat la 13 ani din Banat în Bărăgan, avea să facă studii la Cluj şi să devină profesor de limba şi literatura română şi chiar director de şcoală în Călăraşi. Povestirile sale despre anii cu domiciliu obligatoriu (1951-1955) se referă la satul Olaru, întemeiat de 689 familii deportate: 272 români, 163 basarabeni şi bucovineni, 169 germani, 74 iugoslavi şi 11 din alte etnii.
„Trebuie să supravieţuim, n-avem ce face”
„Noi n-am putut să construim casa, nu s-a putut, eram patru copii mici şi mama singură şi cum să faci?! Ne-a prins şi toamna în coliba-bordei, aşa era, o colibă-bordei, era o groapă în pământ şi cu nişte trepte de pământ, pe care ne culcam noi – învelite cu… puneam paie – nişte laviţe, da, aşa… Şi până la urmă, din satul acela au mai plecat – deci, mai plecau – şi mai rămânea câte o casă goală. Şi, în momentul când deja se apropiase iarna, ne-au mutat într-o casă rămasă goală.
În vara lui ’51 am lucrat pentru construirea şcolii în care urma să fac clasa a VII-a; deci, în vara aceea, toată vara, […] ţin minte cum am făcut chirpici, cum făceam pământul ăla galben pentru zidari şi aşa mai departe, le duceam chirpicii la mână şi am construit şcoala…
Satul cam în cât timp s-a organizat? Cu şcoală, cu case, cu tot…
Într-o vară trebuia să se organizeze, într-o vară trebuia să-ţi faci şi casă, să facem şi şcoala şi aşa mai departe.
Şi în tot timpul ăsta eraţi păziţi?
Da, păi, aveam pichete din astea… puncte de observaţie, aşa, şi se urcau pe scară până sus şi erau din loc în loc…
Miliţieni sau ce erau?
Armata…
Era şi un gard?
Nu, dar te soma dacă te vedea că părăseşti locul acela, te soma şi la nevoie se şi trăgea.
Au fost conflicte?
Nu, nu, fiindcă oamenii şi-au asumat condiţia şi au zis: <trebuie să spuravieţuim, n-avem ce face>.”
„Aveam mâinile mâncate de cărămidă şi de var”
„Conflicte au apărut [între deportaţi] şi am fost martor la asemenea conflicte. Ne aducea apă cu cisterna, până s-au săpat nişte puţuri acolo, în centrul localităţii, şi s-a băut apă din puţurile alea, din fântânile alea. Dar până atunci, câteva săptămâni, ne aducea cu cisterna apă şi trebuia să stai la rând să-ţi iei o căldare de apă. Ei, şi i-am văzut bătându-se pentru o căldare de apă! Adică, oamenii nu mai suportau… Dar am imaginea vie – să te baţi pentru o căldare de apă!… Da, îmbrânceli, crunt de tot!
Ce aţi mâncat în toată perioada asta de început?
Păi, toate rezervele alimentare le-am luat cu noi. […] Dar am trecut şi pe mâncare legumicolă, ca să zic aşa, ştevie, verdeţuri de tot felul. În [lotul nostru de] 2500 metri, prima grijă a fost să-l însămânţăm cu porumb, pentru anul viitor, ca să scoatem ceva boabe de-acolo.
Şi răsaduri, seminţe, de unde aţi avut?
Se găseau între oameni, se făceau schimburi…
Ce vreau să vă mai spun: perioada aceea a fost cruntă. După absolvirea clasei a VII-a, n-aveam dreptul să părăsesc localitatea ca să pot urma o şcoală în altă parte – deci, asta era în ’52 – nu puteam părăsi localitatea. Şi atunci am trecut la muncă, am fost ucenic zidar, am lucrat pe şantier, am făcut muncă fizică cât n-am făcut tot restul vieţii. Aveam mâinile mâncate de cărămidă şi de var, le simţeam aspre şi le simţeam dureroase şi aşa mai departe. În Roseţi se deschisese şantierul pentru construirea unui SMA. Şi acolo trebuia să construiască tot felul de clădiri… eram ucenic zidar. Aruncam cărămida, era o cărămidă de 2-3 kilograme, s-o arunci pe schelă, la 2-3 metri, nu era uşor pentru mine. Şi simţeam mâinile aspre şi mâncate. Până când m-am îngrozit de situaţie şi i-am spus mamei: <Mamă, cumpără-mi cărţi, că vreau să mă duc la şcoală>. […] Eu am terminat în ’57 liceul, târziu ne-a dat voie să părăsim [satul], să ne ducem la [liceu] fără frecvenţă, să dăm examene. […]
Aţi avut profesori buni?
Buni şi înţelegători. Ştiau că suntem cu probleme, cu necazuri şi ne ajutau să trecem. Învăţam acasă, cum poate învăţa un copil <neavizat>, ca să zic aşa… şi veneam la examen şi dădeam examen. Şi am şi trecut examenele, dovadă că am ajuns şi am dat <maturitate>, deci am <Diplomă de maturitate>.”
„Ne pregăteam pentru iarnă smulgând tulpini de bumbac”
„Iarna era cumplit, fiindcă era viscol. Viscol ca pe vremea aceea n-am mai văzut în perioada asta în Bărăgan. Ai, ai!..
Vă aduceţi aminte de celebra iarnă din ’54?
Păi, era troianul cât stâlpul de telegraf! Dumnezeule, ce era… Dacă îţi troienea casa, spărgeai zidul pur şi simplu şi ieşeai! Ce mai, ca şobolanii eram! În fine…[…] Ţin minte cum ne pregăteam pentru iarnă smulgând tulpini de bumbac din apropiere, din fermele vecine, de-acolo. Era o cultură de bumbac impresionantă, pe vremea aia. Şi făceau o tulpină viguroasă, aşa, semi-lemnoasă şi trăgeam de tulpina aia, o smulgeam şi iarna băgam în sobă şi ne încălzeam. Era crunt… […] [Plus că] primii doi ani aşa am fost: păziţi, păziţi, păziţi…
Până la moartea lui Stalin, în ‘53…
Da, până la moartea lui Stalin, după aceea s-a relaxat treaba…
Adică, au plecat militarii de acolo?
Da, nu mai aveam supraveghere, dar aveam miliţia localităţii. Şi ei ne urmăreau, ne ţineau în evidenţă.”
„Aveam documentele cu <DO>”
„Aveaţi ştampilă cu <DO> pusă pe buletin?
Da… aveam documentele cu <DO>.
Unde era pusă ştampila asta?
Deasupra fotografiei… deasupra fotografiei, era, aşa, un dreptunghi… […] Era bine bătută cu tuş, acolo.
Deci, dumneavoastră, la 14 ani când aţi primit buletinul, l-aţi primit cu <DO>…
Da, de la început… da, cu <DO>… În fine, a fost ce a fost, a trecut…
Aţi avut la început dorinţa de a merge la Facultatea de Agronomie…
Credeam că e mai uşor şi tot mă gâdeam: <Măi, e mai uşor şi sunt obişnuit cu câmpul, poate că îmi reuşeşte>, dar mi-a fost respins dosarul – doi ani la rând mi-a fost respins dosarul! Şi al treilea an am zis: <Gata, mă duc la Filologie> şi acolo am ajuns…”
[Interviu de Silvia Iliescu şi Steliu Lambru, 2022]
