În regnul animal, cursele de viteză reprezintă un domeniu fascinant în care domnesc gheparzii, aceste feline zvelte care sfidează fizica cu sprinturile lor orbitoare. Dar ce determină viteza maximă de alergare la aceste animale? Un studiu recent oferă o perspectivă intrigantă: poate exista nu una, ci două limite ale vitezei de alergare.
Timp de secole, viteza cu care aleargă animalele i-a intrigat pe observatorii naturii. O descoperire fascinantă apare acum din cercetările în fiziologia animalelor și biomecanica: performanța locomotorie este strâns legată de dimensiunea animalului. Într-adevăr, datele empirice dezvăluie un model surprinzător în care viteza maximă de alergare atinge vârfuri la o masă corporală critică și apoi scade. Astfel, cei mai rapizi alergători se află într-o gamă de dimensiuni intermediare, fapt care deschide noi perspective asupra mecanismelor locomoției animalelor. Această revelație surprinzătoare constituie punctul de plecare pentru o explorare aprofundată efectuată de cercetătorii în fiziologia și biomecanica animalelor. Studiul lor atent a dezvăluit mecanismele care stau la baza acestei relații între dimensiunea animalului și viteza maximă de alergare a acestuia. Analizând constrângerile fizice și capacitățile musculare, cercetătorii nu numai că au dezlegart acest mister, ci au şi pus bazele unei înțelegeri mai profunde a locomoției animalelor. Mai concret, cercetătorii au descoperit că viteza maximă de alergare este de fapt guvernată de două limite distincte: viteza cu care mușchii se contractă și capacitatea lor de a se scurta în timpul contracției. Creaturile mai mici sunt limitate de cât de repede se pot contracta mușchii lor, în timp ce animalele mai mari sunt limitate de cât de mult se pot contracta mușchii lor datorită masei corporale mai mari. Animalele intermediare se găsesc într-o zonă fizică optimă unde aceste două limite coincid. De exemplu, datorită constituţiei lor aproape optime, gheparzii pot atinge viteze impresionante care pot depăși 100 km/h.
Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra modului în care dimensiunea influențează performanța fizică la animalele terestre și explică de ce animalele mici sunt adesea mai rapide decât omologii lor mai mari. În plus, ridică întrebări cu privire la capacitatea de mișcare a giganților dispăruți, avertizând împotriva extrapolărilor bazate pe date de la animalele existente. În cele din urmă, aceste rezultate, publicate în „Nature Communications”, deschid și calea pentru o mai bună înțelegere a evoluției musculare și ar putea chiar să ajute la proiectarea unor roboți cu performanțe atletice inspirate din regnul animal. (www.sciencepost.fr – 13 martie)/rcostea
RADOR RADIO ROMÂNIA (14 martie)
