Actul constitutiv al Canadei

Autor:Alexandru Eduard Balaci

Context

Prin actul votat de Parlamentul britanic, trei colonii din nordul Statelor Unite, Nova Scoția, New Brunswich și Canada au fost unite într-un teritoriu denumit „Canada” ,în anul 1867. Acest act a fost utilizat drept constituția statului Canada până în 1982, când i-a fost schimbată denumirea în „Actul Constitutiv”, prin care parlamentul britanic a transferat autoritatea legislativă către parlamentul canadian.

Constituția statului Canada

În 1867, parlamentul  regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei  de Nord a pus în aplicare un plan pentru a alipi coloniile sale din nordul Statelor Unite ale Americii, Nova Scoția, New Brunswish și Canada, într-un teritoriu denumit provizoriu „Canada”, întrucât și alte provincii erau așteptate să se alăture. Pentru a putea administra mai ușor noua provincie, parlamentul britanic a divizat Canada în două teritorii diferite, pe care le-a denumit Quebec și Ontari, cărora le-a oferit și constituții. Actul constitutiv pentru Canada a rămas  valabil până în 1982,  sub denumirea „British North America Act”  și care nu a mai fost modificat.  Pe baza actului din 1867, parlamentul britanic a transferat dreptul legislativ către parlamentul canadian. Prin intermediul acestui act, Canada a funcționat precum Marea Britanie, prin intermediul legilor, fără o funcție supremă în stat și nici fără constituție. Guvernul canadian era desemnat de monarhia britanică.

Puterea executivă era deținută de guvern, în timp ce puterea legislativă de Senat, care avea persoane votate din regiunile Canadei.  Camera Comunelor, pe modelul britanic, avea persoane votate din toate provinciile Canadei, pe baza principiului reprezentativității. În actul constitutiv, numărul de persoane admise prin vot în Camera Comunelor era : 65 în Quebec, 19 în Nova Scoția și 15 în Brunswich. În Senat, în schimb, numărul maxim de persoane era de 72 iar primul criteriu  ca persoana care candidează să fie admisă, era ca aceasta să fi împlinit vârsta de 30 de ani.

Actul Constitutiv a definitinit legea penală ca fiind de competența guvernului federal iar legea civilă ca fiind provincială (competența guvernului provinciilor). Guvernul era cel care numea judecător în toate prinviciile pentru a aplica legea.  În teritoriu, împărțirea puterii între guvernul federal și cel provincial ( discutăm despre unități administrativ teritoriale care guvernează una dintre provinciile unite, în numele guvernului federal), a fost definită prin articolele 91, 92 din acest act, prin care: guvernul federal a primit dreptul să guverneze peste întreg teritoriul canadian, în numele păcii și armoniei. Acest act a oferit 29 de drepturi și obligații ale guvernului federal, printre care și dreptul de a bloca, timp de doi ani, orice lege pusă în aplicare de guvernul provincial iar guvernele din provincii au primit mai mult restricții legislative.  Sistemul de taxare era gestionat de ambele guverne, dar modalitatea de taxare putea fi oricare, doar suma era importantă.  Practic, putea fi aplicat orice tip de taxare și putea fi diferit în toate provinciile, atâta timp cât sumele erau strânse.

Din punct de vedere al modificării acestui act, parlamentul britanic a pus o regulă expres prin care, parlamentul canadian nu poate modifica acest act prin referendum, ci doar parlamentul englez o poate face,  prin vot.  Această măsură a fost o „modalitate” de protecție pentru Regatul Unit în cazul în care Canada dorește să se desprindă de sub influența britanică.

Bibliografie

https://www.parliament.uk/about/living-heritage/evolutionofparliament/legislativescrutiny/parliament-and-empire/collections1/parliament-and-canada/british-north-america-act-1867/

https://www.justice.gc.ca/eng/rp-pr/csj-sjc/constitution/lawreg-loireg/p1t11.html

https://www.britannica.com/event/British-North-America-Act