Liga Statelor Arabe – istoric și relațiile cu Uniunea Europeană

Context

Liga Statelor Arabe (LSA) este singura organizaţie pan-arabă care reuneşte majoritatea ţărilor vorbitoare de limbă arabă sau ai cărei membri sunt în principal de origine arabă. Este o organizaţie guvernamentală regional, ce a luat ființă 22 martie 1945, cu scopul cooperării în probleme economice, financiare, culturale, juridice, sociale şi al coordonării activităţii pe plan extern, pentru apărarea independenţei şi suveranităţii statelor membre. Liga facilitează activitățile economice, politice, sociale și culturale menite să sporească bunăstarea statelor membre. Acest lucru se realizează prin intermediul unor organizații precum Organizația Educațională, Culturală și Științifică din Liga Arabă (ALESCO) și Consiliul Unității Economice Arabe (CAEU).

Istoric

Tendințele de emancipare ale statelor arabe și de unificare într-o structură datează încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX , când populațiile arabe ale teritoriilor ce făceau parte din Imperiul Otoman au început să-și ceară dreptul de a fi independente. Astfel, între 5 iunie 1916 și 1 octombrie 1918, arabii, sprijiniți de Marea Britanie – interesată și ea de dispariția colosului turc – reușesc să respingă trupele otomane. După Primul Razboi Mondial, când Imperiul Otoman a dispărut, Marea Britanie și Franța devin actori internaționali, cu o atitudine paternalistă față de statele arabe. Astfel, Libia și Siria au devenit protectorate franceze, Palestina a intrat sub protectoratul britanic, iar Transiordania și Irak – sub tutela aceleiași coroane britanice.

Mai târziu însă, puterile coloniale europene au încercat să-și manifeste puterea asupra statelor arabe printr-o politică de tip “divide et impera”, asigurându-se că nu s-ar crea o uniune a teritoriilor arabe (Khadduri , 1946 ). Momentul în care se poate afirma că influența europeană a încetat este Criza Canalului Suez. Anul 1956 a rămas în istorie pentru lovitura pe care au primit-o statele europene atunci când presedintele Egiptului, G.A.Nasser , a decis naționalizarea canalului. În replică, de pe 29 octombrie pana pe 15 noiembrie, trupe ale țărilor semnatare a protocolului de la Sevres (reprezentând Israel, Marea Britanie și Franta) invadează, dar fără succes concret, teritoriul egiptean.

O problemă spinoasă pe masa discuțiilor liderilor europeni, dar și arabi, a fost și rămâne situația Palestinei, cu un teritoriu considerat pământ sfânt pentru arabi, creștini și evrei. Anticipând pericolul pe fondării unui stat nonarab pe teritoriul palestinian, câteva state arabe au decis că doar prin unitate preveni așa ceva. Istoricii notează că rațiunea ce a stat la baza înființării Ligii Statelor Arabe a fost evitarea constituirii unui stat israelian. În 1947, ONU , prin Rezoluția 181, stipula împărtirea Palestinei într-un stat evreu și unul arab  (United Nations General Assembly Resolution 181, 1947) și în 1948 se năștea statul Israel, recunoscut atât de SUA , cât și de URSS, cele două puteri mondiale ale momentului. În replică, Liga Arabă a propus, în 1964, crearea unei organizații care să reprezinte interesele populației arabe din partea nonevreiască: Organizația pentru Eliberarea Palestinei.

Fondarea Ligii Arabe

Primele forme de viață ale Ligii Arabe se regăsesc în tratatul încheiat între Arabia Saudită și Irak la 2 aprilie 1936 ca fiind un ,,tratat de fraternitate și de alianță arabă”. În acesta era prevăzută colaborarea între cele 2 țări in plan politic, militar, cultural, economic și științific, având ca scop unificarea culturii arabe si islamice în zona Orientului. Ulterior, în 29 aprilie 1937 va adera si Yemenul. Demersurile vor continua, iar la data de 7 mai 1936, se va semna Tratatul de prietenie între Arabia Saudită si Egipt la Cairo. Totodata, prin acest tratat se stabileau primele relații diplomatice între cele două țări.

Între 3 iulie si 5 august are loc la Cairo o întâlnire între prim-ministrul egiptean Nahas Pașa și omologul său irakian Nouri es Said, având pe agenda subiectul unității arabe. Astfel, Egiptul își asumă rolul de conducător în ceea ce privește unirea lumii arabe. Tot egiptenii vor trimite reprezentanți diplomatici în Arabia Saudită, în timp ce la Cairo va sosi o delegație a Siriei. Aceste demersuri vor continua, iar în ianuarie 1944 vor avea loc două conferințe, una la Cairo între premierul egiptean Nahas Pașa și președintele Consiliului Libanez Riadh es Sohl, în timp ce la Bagdad se vor întâlni delegatiile Siriei si Irakului. În luna februarie a aceluiași an, se va deplasa la Al Riad o delegație siriană pentru a discuta cu Ibn Saud, primul rege al Arabiei Saudite.

Deși pe 22 martie 1945, la Cairo, doar șase state (Egipt, Arabia Saudită, Irak, Liban, Siria, și Transiordania – ulterior –  Iordania) au semnat Pactul de înființare a Ligii Arabe, pe măsură ce noi teritorii au reușit să-și câștige independența, numărul membrilor organizației a crescut, ajungând, în prezent, la 22 de membri. O situație particulară o prezintă teritoriul palestinian, care, deși nu constituie un stat recunoscut la nivel internațional, se bucură de drepturi egale în cadrul Ligii, asemenea celor 21 . Spre deosebire de celelalte organizații regionale în care criteriul de aderare al statelor este teritorialitatea, Liga Statelor Arabe (sau, mai simplu, Liga Arabă) și-a selectat membrii în funcție de considerente culturale, lingvistice și religioase. Statele care o compun nu sunt pe un singur continent, făcând parte fie din Orientul Mijlociu, fie din nordul Africii.

Protocolul de la Alexandria, semnat în octombrie 1944 de aceleși state fondatoare, a constituit un moment decisiv în istoria Ligii Arabe deoarece prefigura rolul pe care avea să-l joace aceasta în evoluția statelor arabe. Totodată, documentul statua instituția cea mai importantă în procesul său decizional –Consiliul Legii Arabe. Cele cinci puncte ale protocolului încercau să ofere soluții problemelor cu care se confruntă, în acel moment, lumea arabă . Conform primului punct, Liga Arabă constituia forul politic de acțiune colectivă a tuturor statelor semnatare, căruia I se adăuga punctul doi ,denumind domeniile de cooperare ale acestora și punctul trei, ce aducea în atenție un discurs de tip prospectiv în perioada de după război. Ultimele două parti se refereau la situația Libanului, recunoscut de către semnatari ca stat independent, și a Palestinei, un teritoriu reprezentativ pentru lumea arabă (The Alexandria Protocol , 1944).

Liga Arabă va lua naștere după conferința de la Alexandria, care a avut loc între 25 septembrie și 10 octombrie 1944, sub președinția lui Nahas Pașa. Acolo, delegațiile egipteană, irakiană, siriană, transiordaniană si libaneză au semnat un protocol în care era prevăzută inființarea unei Ligi Statelor Arabe.

Aceasta avea sa fie condusă de către un consiliu care sa reprezinte în mod egal toate statele membre. Liga avea ca obiectiv organizarea de reuniuni periodice pentru coordonarea programelor politice din statele membre si pentru realizarea unei cooperări foarte strânse, folosirea forței între membri era exclusă. Totodată, statele membre se angajau să respecte independența si suveranitatea Libanului, să aibă o strânsă cooperare economică, socială si culturală. Liga dorea ca Palestina să-și câștige independența si Anglia să se țină de cuvânt si să oprească imigrația evreiasca în Palestina, membrii ligii simpatizau cu evreii din Europa, însă nu doreau ca aceștia să-și creeze un stat indepedent în Orient. Din aceasta cauza până azi Israelul e văzut de către țările arabe ca fiind creația Occidentului. Totodată, ei vor susține crearea unui Fond Arab pentru a cumpăra pământuri în Palestina, stopând astfel ei imigrația evreiască către Oreint. Ultima reuniune care va definitiva Liga va avea loc la Cairo în data de 22 martie 1945, unde prim-miniștrii si miniștrii Afacerilor Externe a 6 țări arabe au semnat Carta Ligii.

Această Cartă confirma si preciza protocolul pregătitor, faptul ca ea avea menirea de a reprezenta statele arabe independente și că orice stat arab care iși câștiga independența putea adera.

Membrii Ligii Arabe:

Statele membre, cu data de aderare, sunt:

–           Egipt – (22 martie 1945, fondator; suspendat în perioada 1979-1989, din cauza acordului de pace cu Israelul

–           Irak (1945, fondator)

–           Iordania (1945, fondator)

–           Liban (1945, fondator)

–           Arabia Saudită (1945, fondator)

–           Siria (1945, fondator) suspendată din 2011 din cauza mijloacelor grele de represiune luate de regimul Bashar Al Assad împotriva răsculaților

–           Yemen (1945, fondator)

–           Sudan (1956)

–           Maroc (1958)

–           Tunisia (1958)

–           Kuweit (1961)

–           Algeria (1962)

–           Emiratele Arabe Unite (1971)

–           Bahrain (1971)

–           Qatar (1971)

–             Oman (1971)

–           Mauritania (1973)

–              Somalia (1974)

–           Statul Palestina (1976)

–           Djibouti (1977)

–           Comore (1993)

    Libia, care a aderat în 1953, sub regimul Gaddafi,  s-a retras pentru scurt timp din organizație (între 24.10.2002 – 16.01.2003 și între 3.04.2003-25.05.2003), apoi a fost suspendată în urma măsurilor de represiune ale regimului Gaddafi contra revoltei din 2011.

 Secretari generali ai Ligii Arabe:

–               Abdul Rahman Hassan Azzam (Azzam Pașa) (Egipt) 1945—1952

–               Abdul Halek Hassouna (Egipt) 1952 — 1972

–             Mahmud Riad (Egipt) 1972 — 1979

–           Shedi Klibi (Tunisia) 1979 — 1990

–           Assad Al-Assad 1990-1991

–           Dr. Ahmad Esmat Abd Al-Meghid (Egipt) 1991 — 2001

–           Amr Mussa (Egipt) 2001- 2011

–           Nabil Elaraby (Egipt) 2011-2016

–           Ahmed Aboul Geit – prezent

Structură, documente, evenimente

Instituţiile Ligii Arabe sunt: Consiliul Ligii Arabe, Tratatul Reuniunii de Apărare şi Cooperare Economică, Consiliul Social Economic şi Reuniunea Consiliului de Apărare. Consiliul Ligii Arabe este principala instituţie a organizaţiei şi a fost creată în baza articolul 3 din Carta Ligii Arabe. În cadrul acestui consiliu, statele membre sunt reprezentate de şefii de stat, de guverne şi de miniştrii de externe. Preşedinţia Consiliului este rotativă, secretarul general fiind ales cu o majoritate de două treimi. În atribuţiile Consiliului intră problemele economice, culturale, legislative, de sănătate, de comunicare şi sociale.  Tratatul Reuniunii de Apărare şi Cooperare Economică a Ligii Arabe a fost semnat la 18 iunie 1950, la Cairo, şi a creat Reuniunea de Apărare şi Reuniunea Cooperării Economice, ambele fiind sub suveranitatea Consiliului.

Consiliul Social Economic al Ligii Arabe este instituţia ce coordonează integrarea economică a Ligii Arabe. În 1957, a creat Consiliul Unităţii Economice, iar în 1981 a adoptat Acordul de Facilitare şi Dezvoltare a Comerţului Statelor Arabe urmat de crearea Zonei Comerţului Liber („Greater Arab Free Trade Area” – GAFTA).Reuniunea Consiliului de Apărare este instituţia care coordonează teoretic direcţia politicii de apărare a Ligii Arabe.

Liga oferă un forum membrilor să își coordoneze deciziile politice, să delibereze asupra problemelor de interese comune și să adopte o poziție comună, precum și să soluționeze unele dispute între membrii săi, cum a fost criza din Liban a lui 1958. Fiecare țară membră are un singur vot, iar deciziile luate prin vot sunt obligatorii numai pentru țările care participă la vot. În 2015, conducerea sa a anunțat formarea unei forțe comune care să-i ajute să lupte și să contracareze extremismul în țările lor. Participarea membrilor este voluntară, iar armata poate interveni doar la cererea membrilor afectați. Eficiența organizației a fost împiedicată uneori ca urmare a scindării între membrii săi. De exemplu, în timpul Războiului Rece, unii dintre membrii săi s-au aliat cu Uniunea Sovietică, în timp ce alții au sprijinit puterile occidentale. Până în prezent, există o rivalitate considerabilă între Irak și Egipt. Monarhiile tradiționale, cum ar fi Arabia Saudită, Iordania și Marocul, au avut de asemenea tensiuni cu alte state revoluționare, cum ar fi Egiptul și Irakul.
Unitatea Ligii a fost, de asemenea, testată sever atunci când alianța condusă de SUA a invadat Irakul. Unii dintre aceștia au sprijinit, alții s-au opus în timp ce restul a rămas neutru.

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Liga Statelor Arabe

După ce au semnat un memorandum de înţelegere în 2015, relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Liga Statelor Arabe au atins un stadiu avansat, care include: reuniuni ministeriale bienale, reuniuni anuale între Comitetul politic şi de securitate al UE şi reprezentanţii permanenţi ai LSA.  În 2015, Uniuea Europeană şi Liga Statelor Arabe au lansat, de asemenea, un dialog strategic pentru dezvoltarea cooperării operaţionale euro-arabe pe probleme de securitate. Cele două regiuni sunt deja parteneri comerciali şi de investiţii importanţi. La nivel colectiv, UE este principalul partener comercial al Ligii. Acest lucru este valabil, de asemenea, pentru 11 dintre membrii individuali ai Ligii. Totodată, UE este cel mai mare investitor în ţările Ligii Statelor Arabe. (Autor : Alexandru Balaci)

 

Bibliografie

Calendar Rador

https://lanivelglobal.wordpress.com.

www.consilium.europa.eu.

https://ro.ripleybelieves.com/what-is-league-of-arab-states-9896