Motto: „Lanţul Carpaţilor nu ne-a despărţit în două fiinţa noastră etnică, ci ne-a salvat-o în zilele grele şi ne va întări-o în zilele senine” – Barbu Ştefănescu Delavrancea
Marţi, 11 aprilie, marcăm împlinirea a 165 de ani de la naşterea lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor, avocat, membru al Academiei Române, deputat, ministru în mai multe mandate şi primar al Capitalei.
* * * * *
Barbu Ştefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, la Bucureşti, într-o familie de obârşie vrânceană, fiind al nouălea copil al căruţaşului Ştefan Tudorică Albu, care îşi părăsise ţinutul şi se stabilise în Bariera Vergului, la marginea Bucureştiului.
Primul contact cu alfabetizarea îl are prin intermediul diaconului Ion Pestreanu de la biserica Sf. Gheorghe cel Nou, iar în anul 1866 se înscrie în clasa a doua la Şcoala de băieţi nr. 4.
După două clase se transferă la Şcoala Domnească, unde le va face pe ultimele două.
Urmează apoi liceul la „Gheorghe Lazăr”, prima clasă, şi pe celelalte şapte la „Sf. Sava”, unde absolvă ca bursier.
A parcurs studii universitare între anii 1877-1882, la Facultatea de Drept din Bucureşti.
1877 este şi anul debutului său literar, cu o poezie publicată în „România liberă”, sub semnătura Barbu, folosită şi pentru debutul său editorial, cu volumul de versificări „Poiana Lungă – Amintiri”, din 1878.
În anul 1882, şi-a pregătit doctoratul în drept în Franţa, fără însă să-l mai susţină. În timpul petrecut la Paris (1882-1884) Delavrancea s-a preocupat de cultura franceză şi universală, frecventând şi documentându-se în instituţiile de cultură şi artă din capitala civilizaţiei lumii. Opera lui Honore de Balzac, Victor Hugo, Emile Zola etc. a constituit în perioada respectivă o preocupare susţinută a lui Delavrancea, fiind în acelaşi timp şi un admirator a lui Shakespeare, Tolstoi, Dostoievski şi alţii.
S-a întors în ţară şi s-a înscris în Baroul Ilfov. Revenit în ţară cu o bogată experienţă intelectuală şi de viaţă a reînceput activitatea publicistică precum şi cea scriitoricească.
Este profesor, conferenţiar al Ateneului Român, redactor la „România liberă”, prim-redactor la „Epoca”, „Lupta”, colaborator la „Revista literară”, „Familia”, „Drepturile omului”, „Românul”, „Literatură şi ştiinţă”, „Vieaţa”, redactor la „Revista nouă”, a lui Hasdeu, iar în 1887, a scos revista „Lupta Literară”.
De asemenea, a publicat texte în ”Democraţia” şi ”Voinţa Naţională”.
Gazetarul Barbu Delavrancea a adus în articolele sale verva sa critică, pamfletară şi o pasionată pledoarie democratică.
A scris proză (”Sultănica”, 1893; ”Linişte”, 1887; ”Trubadurul”, 1887; ”Paraziţii”, 1893; ”Între vis şi viaţă”, 1893; ”Hagi Tudose”, 1913) şi dramaturgie (”Irinel”, 1912; ”Hagi Tudose”, 1913; ”A doua conştiinţă”, publicată parţial în 1914 şi integral în 1922, postum).
Însă cea mai apreciată scriere a sa rămâne trilogia istorică ”Apus de soare” (1909), ”Viforul” (1910) şi ”Luceafărul” (1910), piese de teatru care abordează istoria Moldovei secolului al XVI-lea, prin prisma a trei personalităţi remarcabile: Ştefan cel Mare, Ştefăniţă şi, respectiv Petru Rareş.
Delavrancea a fost şi un iubitor al folclorului, din care s-a inspirat pentru a scrie basmele ”Neghiniţă”, ”Norocul dracului” şi ”Stăpânea odată”.
În opera sa se vor reflecta mai toate amintirile copilăriei, grefate pe o sensibilitate ascuţită, sporită de obsesia originii umile.
Aptitudinile sale de orator pot fi admirate şi în pledoaria ”Inocent”, din 1902, rostită în apărarea lui I. L. Caragiale şi îndreptată împotriva publicistului Constantin Alexandrescu Ionescu, cel care îl acuzase pe Caragiale că ar fi plagiat în ”Năpasta”.
După ce a fost neînregimentat politic la început, s-a înscris în Partidul Liberal, din partea căruia a fost ales deputat de Prahova (1894), apoi a devenit membru al Partidului Conservator (1898), iar ulterior va schimba partidele încă de câteva ori.
În activitatea sa politică, Delavrancea a insistat mai ales pentru rezolvarea problemelor ţărăneşti, dar şi pentru problemele de ordin statal, naţional, fiind un mare patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat.
A fost desemnat deputat în mai multe rânduri, vicepreşedinte al Camerei, a fost primar al Capitalei (1899 şi 1906); ministru al Lucrărilor Publice (1910-1912); ministru ad-interim la Culte şi Instrucţiune Publică (1911); ministru al Industriei şi Comerţului (1917-1918).
Au rămas memorabile discursurile sale politice intitulate ”Cestiunea naţională – Rolul şi drepturile românilor transilvăneni” (1893); ”Lumina tuturora” (1895); ”Patrie şi Patriotism” (1915); ”Pământ şi drepturi” (1917).
Delavrancea a fost talentat şi în artele plastice, fiind „ucenicul” pictorului Nicolae Grigorescu, care alături de Ion Andreescu au fost consideraţi „produse ale geniului naţional”. Grija şi respectul faţă de oamenii de cultură şi artă a fost o preocupare permanentă a sa, iar în discursurile sale oficiale, afirma că: „Indiferenţa faţă de talentele neamului românesc este nu numai o greşeală faţă de ele ci o subminare a fiinţei naţionale, iar arta nu este un lux, ci o necesitate şi un drept de existenţă naţională”.
La 4 aprilie 1908, a devenit membru corespondent al Academiei Române şi membru titular la 19 mai 1912. A fost vicepreşedinte al Academiei Române în intervalul 30 mai 1915 – 29 aprilie 1918. Discursul său de recepţie a fost ”Din estetica poeziei populare”, susţinut la 22 mai 1913.
Delavrancea a avut două fiice celebre, pianista şi scriitoarea Cella Delavrancea şi Henrieta Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România.
Barbu Ştefănescu Delavrancea a murit la 29 aprilie 1918, la Iaşi, în refugiu, la vârsta de 60 de ani, cu câteva luni înainte doar de realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.
