Ce-mi place să cred,
Că și tu undeva mă știi,
Și gândurile tale mă au doar pe mine in ele.
Mi-e dor de tine de atâta timp,
Și daca ar fi să încep în fiecare zi o nouă viată,
Te-aș căuta în toate.
Te iubesc mai mult decât poate cineva să iubească vreodată,
Atât cât pot să înțeleg iubirea,
Tu ești visul în care aș putea trăi mereu.
Am mers prin locurile în care,
Obișnuiam să te privesc de atâtea ori,
Și m-a orbit tot ce am privit.
Abia după ce am plecat,
Mi-am dat seama că te căutam,
La fiecare colț de stradă .
Am umplut un gol cu altul,
Și ce mult mi-aș fi dorit,
Să te fi găsit măcar o dată.
Pentru o ultimă oară,
Aș fi vrut ca privirile noastre,
Să se fi intersectat întâmplător,
Atât de neașteptat,
Încât timpul s-ar fi speriat de noi,
Și s-ar fi oprit măcar un pic,
Suficient cât să te cuprind,
În brațele ce le puteai numi cândva acasă..
Cine ar fi crezut,
Că în spatele ochilor sclipitori și calzi,
Pe care îi vezi întâmplător la drum de seară,
Se poate afla un suflet ca o notă muzicală.
Armonia a ceea ce poți arăta din tine,
Numai cunoscătorii de frumos pot vedea:
Tu ești dorința cuvintelor nespuse.
Ce ușor e să judeci armura unui soldat,
Fără să știi că tot ce pare rece și inapt din ea,
Nu are nimic de a face cu cel ce o poartă.
Așa m-ai surprins și tu la colț de stradă,
Ai trecut și ai luat mireasma florilor cu tine, odată cu razele de soare.
Ești umbra unei idei tulburătoare, plăsmuită de imaginația mea.
Neînțeles cum pot avea in tine totul și nimic,
Cum poți fi o poezie nesfârșită, dar si cenușă dispersată?
Cum poți înflori de atâtea ori într-un singur anotimp?
Nu aș fi crezut că mă vei face să torn cerneală din pahar,
Cu atât mai puțin să-ți mărturisesc că ești o pictura,
genul care te doare când o privești,
Prin simplul fapt că te face să simți.
