Context
Criza fumului dens din Londra reprezintă un eveniment nefast, o poluare de mediu care a avut loc timp de cinci zile în Londra, între 5 și 9 decembrie 1952, dar care a avut efecte nocive pentru sănătatea cetățenilor pe termen lung. În urma cercetărilor derulate în acel an, s-a ajuns la concluzia că fumul a fost cauzat de fabricile industriale. Prin urmare, Parlamentul britanic a adoptat o lege privind protecția aerului, ce avea să reprezinte cea mai importantă inițiativă legislativă privind protejarea mediului încojurător din istorie.
Măsuri asemănătoare din trecut
Ceața din Londra sau „fumul londonez” este un fenomen care nu a apărut doar în secolul al XX-lea, ci își are originile în secolul al XIII-lea, când industria cărbunelui era în continuă creștere. Chiar dacă s-au luat măsuri pentru limitarea extinderii fumului în acel secol, plângerile curgeau, însă autoritățile nu putea lua măsuri eficiente, din pricina tehnologiei slabe din acel secol. Referitor la secolul al XVI-lea, istoricii au descoperit și mai multe plângeri despre poluarea din Londra și extinderea fumului. Chiar dacă în secolele precedente problema poluării nu fusese un subiect dezbătut în Parlamentul britanic, în secolul al XVII-lea, sub domnia Regelui James I, Rarlamentul a trecut o lege privind restricționarea producției și arderii de cărbuni în Londra.
Ulterior, s-a dovedit că această lege nu a fost eficientă, iar în secolele XVII-XVIII, cerul s-a întunecat mai tare, din pricina industrializării, fumul primind denumirea de „pea-soupers”, având o textură densă și culoare galbenă. În secolul al XIX-lea, fumul a devenit element distinctiv, o marcă a Londre,i iar la începutul secolului al XX-lea, ceața din Londra a fost denumită „smog”. Avea o culoare galben închis. Ceața a dus și la apariția multor incendii domestice în Londra, surprinse în scrierile lui Charles Dickens „Bleak House” și Arthur Canon Doyle „Sherlock Holmes”. În secolul al XIX-lea, fumul se risipea la finalul săptămânii și reapărea la începutul următoarei săptămâni, deoarece multe fabrici erau închise în weekend. Industrializarea a dus la limitarea măsurilor pentru combaterea poluării, întrucât apariția fabricilor a dus și la creșterea numărului de locuri de muncă dar și la avansul tehnologic generat de încălzirea cu cărbune.
Termenul de „Smog”
Termenul reprezintă o construcție provenită din „smoke” și „fog” care au fost îmbinate pentru a descrie o ceață densă precum fumul „smog” și specifică realităților britanice. Termenul a fost utilizat pentru prima data de Henry Antoine Des Voeux, un cercetător, fizician și doctor care a participat la congresul dedicat sănătății publice din Londra, din 1905. Henry Antoine a prezentat un articol intitulat „Smoke and Fog”, referitor la poluarea din Londra, prin care a susținut că îmbinarea „smoke și fog” duce la apriția „smog”, un derivat mult mai dăunător, pe termen lung, decât cele două.
Marea criză a „ceții” din 1952
Această criză a reprezentat una fără precedent în istoria poluării engleze, întrucât densitatea și efectele au determinat guvernul să impună purtarea unei măști de protecție pentru forțele de ordine și populație. Poluarea a fost provocată de apariția unui „anticyclone” un fenomen asemănător cu ciclonul, care însă nu împrăștie în aer ce este pe sol, ci imobilizează totul la sol. Acest fenomen a redirecționat evacuarea furnalelor din fabrici în aer.. Densitatea și nivelul acestei poluării au fost atât de ridicate, încât circulația cu metroul a fost interzisă, multe persoane au părăsit Londra pentru a se stabili în alte regiuni, transportul public și chiar mașinile persoanale au fost abandonate pe stradă. Serviciul public de ambulanță nu a putut interveni, iar persoanele cu probleme au fost nevoite să meargă singure la spital.
Pe termen lung, efectele poluării s-au manifestat prin apariția unui șir de decese provocate de pneumonie, bronșită și asfixiere. Ceața a dispărut în ziua de 9 decembrie iar la o săptămână după, decesele marcau tragedia. Aproximativ 4.000 de persoane și-au pierdut viața la o săptămână după dispariția „ceții” iar totalul victimelor s-a ridicat la 12.000 de persoane.
În urma acestui episod, Parlamentul britanic a adoptat legea „Clean Air Act”, la patru ani diferență, în 1956, întrucât a fost nevoie de patru ani de statistici și dezbateri pentru a primi un acord general. Legea a stabilit spații unde nu sunt permise: arderea cărbunelui, incendii, furnale industriale și arderea domestică controlată a gunoiului menajer.
Criza aerului din 1962
La zece ani diferență de prima criză, o altă criză de poluare a avut loc, care însă nu s-a manifestat precum cea din 1952. A avut loc între 4 și 7 decembrie, iar densitatea fumului a produs chiar blocarea zborurilor din și către Londra. Legea din 1952 a fost revizuită, iar fabricile din industria chimică, petrolieră și extractoare de cărbune au primit ordinul de a construi furnale mult mai înalt, cu ventilație interioară, care să ridice fumul mai sus, în atmosferă. În 1974, guvernul britanic a adoptat: „Control of Air Pollution Act” prin care s-au impus reglementări și în legătură cu motorizarea mașinilor. De asemenea, guvernul britanic a adoptat și „Smoke Control Areas Act”, prin care s-au format zone speciale, unde fabricile se angajau să reducă gradual poluarea, prin utilizarea unor compuși chimici speciali, aprobați de „Department for Environment, Food and Rural Affairs” acronim (DEFRA-UK-AIR).
Bibliografie
https://www.britannica.com/event/Great-Smog-of-London
https://education.nationalgeographic.org/resource/great-smog-1952/
https://blog.nationalarchives.gov.uk/the-great-smog-of-1952/
https://www.theguardian.com/uk-news/from-the-archive-blog/2015/nov/02/fog-great-smog-london-1952
https://www.history.com/this-day-in-history/smog-kills-thousands-in-england
