Cele mai timpurii înfățișări ale scenei Înălţării Domnului datează din secolul al V-lea, iar în secolul al VI-lea era configurată deja iconografia temei. Una dintre ilustrările timpurii ale Înălţării Domnului apare în „Evangheliarul lui Rabula”, un manuscris de secol VI împodobit cu miniaturi, de la Mânăstirea Sfântul Ioan din Zagba, în actuala Sirie, realizat de un scrib care a copiat cele patru Sfinte Evanghelii traduse de Rabula, un teolog care a cunoscut credința creștină în Palestina, hirotonit episcop de Edessa în prima jumătate a secolului al V-lea. În Evul Mediu, scena apare frecvent în manuscrisele iluminate şi pe reliefuri, fiind prezentă în Psaltirea realizată pentru episcopul Drogo, ‘Drogo Sacramentary’, în anul 850, un valoros manuscris carolingian. Scena Înălțării Domnului din acest manuscris pare să reia o compoziție de pe o placă de fildeș de la Munchen, din anul 400, posibil cea mai veche imagine a Înălțării. Cel mai cunoscut exemplu de manuscris iluminat gotic, ‘Les Tres Riches Heures du Duc de Berry’, din 1410, o colecţie de texte liturgice pentru fiecare oră a zilei, cuprinde între alte magnifice ilustraţii şi scena Înălţării Domnului, în care Iisus este descris frontal, în planul superior, în înaltul cerului albastru, fără a fi sprijinit de un nor, ca în alte reprezentări, ocrotit de îngeri dispuși longitudinal, ținând în mâna stângă crucea și binecuvântând cu dreapta. O scenă dominantă în Evul Mediu, prezentă și în unele opere ulterioare, în care rămân în compoziție numai picioarele lui Iisus și poala veșmântului Său, în timp ce urcă la cer, este redată la început de secol XV de maestrul german Rüdiger Schopf, într-o fină stilizare, cu un desen precis și un accent cromatic regăsit în aureolele Apostolilor. În secolul al XVI-lea, germanul Hans von Kulmbach, adaptându-și compoziția după o imagine din seria Pasiunilor, a maestrului său Albrecht Dürer, descrie ridicarea lui Iisus la cer tot prin dispariția Sa din spațiul pictural, în timp ce în planul inferior Apostolii rămași pe pământ sunt martori ai scenei, uimiți, în rugăciune. Același tip de iconografie a Înălțării apare, de asemenea, într-un vitraliu de la catedrala Sfântul Ștefan din Viena, Austria, sau, la început de secol XVI, pe un retablu al altarului principal de la catedrala întemeiată în anul 781 la Oviedo, cel mai vechi oraș creștin al Spaniei, fondat în secolul al VIII-lea de doi călugări, și unul dintre cele mai râvnite popasuri ale pelerinilor ce se nevoiesc pe drumul spre Santiago de Compostela. În Italia secolului al XIII-lea, la Bazilica Sfântului Francisc din Assisi, devenită unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj creștin, florentinul Giotto di Bondone desăvârșea o frescă descriind, între alte teme, și pe cea a Înălțarii. În scena deteriorată de trecerea timpului a rămas clară imaginea lui Iisus, în profil, purtat pe un nor, întinzând mâinile spre Raiul simbolizat de o serie de cercuri concentrice aurii. La fel ca la Assisi, Capela Scrovegni din Padova, parte din complexul muzeului civic al orașului, găzduiește un alt faimos ciclu de fresce realizate de Giotto, în primii ani ai secolului al XIV-lea. Aici, artistul își pune amprenta proprie asupra monumentalității formelor și clarității compoziței. Într-o dominantă de tonuri de albastru, Giotto Îl descrie pe Hristos în profil, cu mâinile ridicate, parcă străpungând porțile cerului, în centrul compoziției aflându-se doi îngeri care pecetluiesc întrepătrunderea dintre cele două planuri, celest și terestru. Renascentistul italian distins la Mantova cu titlul de conte, la curtea ducelui de Gonzaga, Andrea Mantegna, îl încadrează pe Iisus într-o o mandorlă alcătuită din heruvimi alternând cu nori albaștri, urcând spre cer pe un nor, repetând gestul de binecuvântare specific bizantin. În planul terestru se află discipolii Săi și Fecioara Maria, care ocupă un loc special în compoziția aglutinând elemente de iconografie bizantină, tradiție gotică și viziune renascentistă, cu forme alungite, posturi dinamice ale personajelor, o concretețe și o meticuloasă descriere a detaliilor. Datând de la începutul secolului al XVI-lea, ca prototip pentru retablul de la Catedrala din Sansepolcro, Toscana, ‘Înălțarea’ realizată de notabilul discipol al școlii umbriene, Pietro Perugino, într-o revărsare de culoare, Îl prezintă pe Iisus tot într-o mandorlă, plutind înconjurat de îngeri care zboară sau zburdă fluturând panglici, într-o neașteptată și neobișnuită atitudine ludică. Reprezentantul Renașterii târzii Paolo Veronese sugerează, în compoziția sa din 1575, cu tema Înălțării, de la bierica Sfântului Francisc de Assisi din Padova, un pronunțat dramatism, printr-o aglomerare de racursiuri în planul terestru, în timp ce în planul superior Iisus plutește într-un imens nor de lumină, protejat de heruvimi, într-o diversificată paletă cromatică. Ridicarea la cer a lui Iisus are un intens efect scenografic, accentuat de clarobscurul norilor, evindențiindu-se o impresonantă galerie de portrete în contrapunct cu natura înconjurătoare. Maestrul venețian Jacopo Tintoretto propune, spre finele secolului al XVI-lea, un alt exercițiu plastic pe tema Înălțării, ca un exemplu timpuriu al utilizării luminii pentru a exprima glorificarea lui Hristos. În tremurul de aripi ale îngerilor și ramurilor de măslin și palmier purtate de ei, Hristos se ridică cu o vitalitate copleșitoare peste norii de furtună, parcă străpungând marginea superioară a tabloului. O tumultuoasă etalare de planuri și volume, într-o structură teatrală și jocul vivace al umbrei și luminii, direcționează privirea spectatorului spre un peisaj sălbatic, unde Apostolii sunt reuniți, pentru a-l invita să fie și el martor la evenimentul înfățișat. În Mexic, artistul baroc Juan Rodríguez Juárez, descendent al unei familii de pictori din Mexicul colonial, alege și el tema glorificării, în opera sa din 1720, ‘Înălțarea lui Hristos’, aflată la Pinacoteca Bisericii San Felipe Neri, ‘La Profesa’. Într-o lumină intensă, Hristos este înconjurat de îngeri, în prim plan aflându-se Sfântul Petru și Fecioara Maria. Chipurile lor și mantia îngerului nu sunt luminate de sursa de lumină aflată în spatele lui Iisus, ci de una venind de undeva din fața tabloului, o sugestie a omniprezenței lui Dumnezeu. (Cristina Zaharia)
